TARKOVSKI. FILMUL CA RUGĂCIUNE. O poetică a sacrului în cinematograful lui Andrei Tarkovski

ELENA DULGHERU, EDITURA ARCA ÎNVIERII, 2002

4. MOTIVUL CHRISTIC
....Dumnezeu niciodată nu Se impune, Duhul Sfânt iubeşte smerenia şi Se pogoară în inimile – iar, în artă, am putea completa: în simbolurile şi în imaginile – smerite. Pe acestea le înduhovniceşte. Există o “înduhovnicire" a imaginii, pe care poeticile n-au înregistrat-o încă?

4.1. De la arta icoanei la un cinematograf creştin

Da, există o poetică a imaginii mărturisitoare în Duh, ea este păstrată de arta icoanei. “Arta sacră ortodoxă este expresia vizuală a dogmei transfigurării” – spune teologul şi istoricul de artă bizantină Leonid Uspensky . Arta icoanei păstrează viziunea teurgică asupra lumii, arhetipul, modelul antropologic originar: asemănarea cu Dumnezeu după har, sfinţenia, către care suntem cu toţii chemaţi. Frumuseţea din icoană este puritate spirituală, frumuseţe interioară, “podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (I Petr. 3, 4) – continuă acelaşi exeget. Contemplând chipurile din icoană, omul în rugăciune îşi poate readuce în minte profilul originar al fiinţei, pe care râvneşte să-l restaureze. “Cel ce înţelege frumuseţea icoanei ajunge la înţelegerea arhetipului” – spunea, acum un mileniu şi jumătate, Sfântul Grigorie de Nyssa.


Icoana este singurul obiect din sfera culturii care dă seama de caracterul liturgic, euharistic al relaţiei omului cu Dumnezeu: împărtăşirea cu Dumnezeu prin artă este posibilă numai în taina icoanei, ori a unei arte ce poartă trăsăturile icoanei.


Lumina icoanei limpezeşte soarta lumii – rosteşte inspirat teologul Pavel Evdochimov . Iar, la un nivel mult mai umil duhovniceşte, “predicând” dintr-un amvon al cetăţii, lumina câtorva pelicule de celuloid a limpezit conştiinţa unor generaţii căutătoare de adevăr, atunci când Adevărul se afla sub interdicţie; şi continuă să lumineze conştiinţe astăzi, când duhul lumii acesteia nu pregetă să umbrească cu o sumedenie de forme parazite lumina Adevărului. Da, există, astăzi, o misiune apostolică a artei. La un alt nivel, neaflată în legătură directă cu ritul liturgic şi încă în căutare de sine, există o artă care, fără a fi născută direct din sânul Bisericii, se reaşază, cu cuminţenie, sub oblăduirea ei. Cinematograful este o artă care încă se naşte – spunea regizorul Aleksandr Sokurov. Există astăzi o familie de artişti ale căror drumuri pendulează, roditor, între atelierul de creaţie şi biserică, care reînvaţă să-şi lase penelul purtat de duhul rugăciunii. Inspiraţia creatoare, dacă se vrea grăitoare de Adevăr, trebuie să se lase adumbrită de rugăciune. Arta adevărată se redescoperă a fi preoţie, transmisă nu prin punerea mâinilor, ci prin primirea de Sus a harului, a talantului, iar rolul artistului este acela de a înapoia cu smerenie, înmulţit prin sudoare, jertfă şi rugăciune, rodul darului său; de a-l înapoia nu lumii şi altarelor ei, ci Dăruitorului, lui Dumnezeu, prin mărturisire şi împlinirea, prin Artă, a aceloraşi porunci, comune tuturor.

Actul artistic este, în esenţa sa, un act religios, este o jertfă. “Filmer comme un act de foi" – caracteriza Antoine de Baeque modul de a fi cineast al lui Andrei Tarkovski . (p. 141-143).