PAVEL FLORENSKI, DOGMATICĂ ŞI DOGMATISM, Studii şi eseuri teologice

EDITURA ANASTASIA, 1998.
Traducerea a fost făcută după volumele: СВЯЩЕННИК ПАВЕЛ ФЛОРЕНСКИЙ – СОЧИНЕНИЯ В ЧЕТЫРЕХ ТОМАХ, ТОМ 1, Издательство „МЫСЛЬ", МОСКВА 1994 şi ПАВЕЛ ФЛОРЕНСЛИЙ – „ОПРАВДАНИЕ КОСМОСА", Изд. Высших Гуманитарных Курсов, САНКТ ПЕТЕРБУРГ 1994.

      Părintele Pavel Aleksandrovici Florenski, teolog remarcabil, filozof şi om de ştiinţă, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii ruse a „epocii de argint", s-a născut pe 9 / 22 ianuarie 1882, lângă localitatea Evlah din gubernia Elisavetopol. Primind botezul în biserica Sfântului David-Mtaţmidski din Tiflis, Luminătorul Filipp şi Apostolul Pavel îi deveniră proteguitorii cei mai apropiaţi. [...] Pânã la mijlocul secolului al XIX-lea, cei din neamul Florenski au aparţinut clerului: Ioan (sfârşitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea); diaconul Afanasie Ivanov (1732-1794); diaconul Maftei Afanasiev (1757- ?); paracliserul Andrei Matfeev (1786-1826 sau 1829); Ivan Andreevici Florenski (1815-1866); Aleksandr Ivanovici Florenski (1850-1908).
    Bunicul, Ivan Andreevici Florenski, a absolvit Şcoala Teologică din Luhovsk, apoi Seminarul Teologic din Kostroma. Însă, „din dragoste pentru ştiinţă" – cum scrie P.A. Florenski – şi în pofida rugăminţilor Mitropolitului Filaret însuşi, rupe relaţiile cu părinţii şi, „alegând sărăcia", renunţă la cariera preoţească şi se înscrie la Academia Militară de Medicină.
     Pe linie paternă, Pavel Aleksandrovici a moştenit atât înclinaţiile ştiinţifice, cât şi pe cele teologice. „Cei din neamul Florenski s-au remarcat întotdeauna prin spiritul novator, au fost iniţiatorii unor întregi curente şi orientări, deschizători de orizonturi şi de noi unghiuri de vedere asupra lucrurilor." [...] Strămoşii mamei, Olga Pavlovna Saparova (1859-1951), cu numele armenesc Salomeea, veneau din Ghiulistan (regiunea Karabah). Rădăcinile lor, cunoscute încă din secolul al XVI-lea, au trecut atât prin Armenia, cât şi prin Gruzia. După tradiţie, numele armenesc al familiei, Saparian, provine din cuvântul „scut", „apărătoare", primit de ramura aristocrată a familiei, Melik-Begliarov, pentru ajutorul militar acordat regatului gruzin. De la neamul Saparovilor, Florenski a moştenit o sensibilitate acută faţă de frumuseţea lumii materiale şi al concretului. [...] Diferitele confesiuni ale părinţilor, cât şi aplecarea asupra cunoaşterii omeneşti, au fost motivele pentru care Pavel Florenski nu a căpătat din familie deprinderile vieţii religioase. [...] „În privinţa educaţiei religioase, am crescut totalmente ca un sălbatic – scria mai târziu părintele Pavel. Nu fusesem dus niciodată. la biserică, pe teme religioase nu discutam cu nimeni, nici nu ştiam să mă închin."
     [...] La sfârşitul cursului gimnazial, la vârsta de17 ani, Florenski traversează o criză spirituală: el descoperă caracterul limitat şi relativ al cunoaşterii fizice, care-l pune în faţa întrebării referitoare la existenţa unui adevăr absolut şi total. Este momentul când Pavel Florenski face pasul hotărâtor către o concepţie religioasă asupra lumii. Trecerea sa la credinţă s-a făcut sub influenţa chemărilor lui Dumnezeu, pe care le-a povestit pe larg în „Amintirile" sale. Odată, pe când dormea, el îşi simţi trupul îngropat de viu în ocnă, la muncă silnică. A fost o trăire tainică a întunericului absolut, a nefiinţei, a infernului. «O disperare fără margini puse stăpânire pe mine şi am conştientizat imposibilitatea definitivă de a ieşi de aici, despărţirea definitivă de lumea văzută. În acea clipă, o rază infinit de subţire, care era sau lumină nevăzută, ori sunet neauzit, a adus numele : Dumnezeu. Nu era încă nici revelaţie, nici renaştere, ci numai vestirea posibilei lumini. Însă această veste conţinea speranţa şi, alături de ea, conştiinţa tulburătoare şi subită că moartea sau mântuirea sunt posibile numai prin acest nume şi prin nici un altul. Nu ştiam nici de ce, şi nici cum poate fi dată mântuirea. Nu înţelegeam unde am nimerit, şi de ce aici nimic pământesc nu are putere. Însă o realitate nouă, pe cât de neînţeleasă, pe atât de neîndoielnică, mi se înfăţişa faţă către faţă: există o zonă a întunericului şi a morţii, şi există posibilitatea salvării din ea. Acest fapt mi s-a dezvăluit brusc, la fel cum, la munte, printr-o ruptură a oceanului de ceaţă, se întrevede deodată o prăpastie adâncă. Pentru mine, aceasta a fost revelaţie, descoperire, cutremur, lovitură. După fulgerarea acestei lovituri, m-am sculat deodată, ca şi cum m-ar fi trezit o forţă exterioară şi, fără să ştiu de ce, însă trăgând concluzia celor trăite, am strigat de s-a auzit în toată camera: „Nu, nu se poate trăi fără Dumnezeu !"» (fragmente din Cap. VIAŢA PĂRINTELUI PAVEL FLORENSKI, pp. 13-16).

*    *    *

Rupându-se de tot ce este viu, de tot ce e intim, de tot ce este apropiat şi nesfârşit de drag sufletului omenesc, de tot ce îneacă inima de dorul depărtărilor, eliminând aroma experienţei religioase personale, sistemul de concepte religioase a încetat să mai fie convingător pentru cei ce-l resping şi atrăgător pentru cei care-l acceptă. Nu este cazul să vorbim aici despre credincioşi şi necredincioşi ca sinonim al ortodocşilor şi al neortodocşilor. Căci azi există „atei" credincioşi, după cum există şi ortodocşi fără credinţă. Ultimii, lipsiţi de consistenţă religioasă, sunt gata, cu o obtuză deferenţă, să accepte orice schemă purtând vreo ştampilă cunoscută, numai să nu se îngreuneze cu un efort cerebral, şi mărturisesc dinainte orice, dacă poartă inscripţia „Avec approbation et privileges du Roi", fie acesta Simbolul Credinţei ori aberaţiile nu ştiu cui; în aceeaşi măsură, primii [„ateii" credincioşi], sfâşiaţi de nevoia chinuitoare de a da o formă focului vieţii spirituale şi fiind total incapabili să se folosească în acest scop de schemele deja existente, nu doresc şi nu pot să le primească orbeşte, ca nişte sclavi, fără a vedea adevărul. Şi, dacă din gura unui „ortodox" putem auzi uneori, direct sau indirect, afirmaţia cinică: „Eu n-am treabă cu Dumnezeu, important este cultul", de pe buzele unui „ateu" se va desprinde, cu altă ocazie, mărturisirea ruşinată că lui îi trebuie Dumnezeu şi numai Dumnezeu, iar toate celelalte sunt numai paiete colorate şi luciu de suprafaţă. Şi nu este lipsită de fond remarca lui Lev Tolstoi, că mulţi cred nu în dogme, ci în faptul că trebuie să credem în ele. O formă goală mortificată nu poartă în sine adevăr interior şi de aceea devine idol. Aici nu ne este de folos nici ornamentul filigranat al conceptelor dogmatice, nici profunzimea de conţinut a sistemului, nici tradiţia. Sistemul a devenit anost până la disperare şi cu totul neconvingător pentru cei mai mulţi, şi adesea chiar pentru cei care recunosc în întregime Evanghelia. Ar fi însă prea pripit să-i învinuim pe cei ce-şi recunosc cu sinceritate pierderea legăturii. Este mult mai corect să cercetăm dacă nu există elemente de aceeaşi orientare şi la mulţi dintre ceilalţi, care nu se desprind şi, recunoscând tristul adevăr, să elucidăm cauza acestei răceli. Numai îndepărtând cauza, vom putea privi prin prisma vieţii reale sistemul dogmelor – această ţesătură dantelată de cristale, închegată de-a lungul a multe veacuri, din cele mai fine şi mai aromate emanaţii înspre cer ale sufletului, în răceala purificatoare a minţii.
      Dogmatica a fost înlocuită de dogmatism – iată dezlegarea enigmei răcelii noastre în faţa formelor minunate ale dogmaticii, lipsite însă de viaţă, pentru noi. În conştiinţa contemporană, dogmatica a încetat să mai fie legată de sentimente vii şi de percepţii autentice. Trupul şi sufletul Weltanschauung-ului religios s-au desprins unul de celălalt. Am avut grijă numai de noi înşine, nevoind nici o clipă să ne părăsim punctul nostru de vedere şi, în final, am uitat cum am ajuns în acel punct. Nu este greu de înţeles de ce alţii nu găsesc intrarea în grandioasa catedrală gotică, minunată în întregimea ei, ca şi în părţile sale, însă fără trepte şi fără pridvor. Nenumăratele ferestre se întunecă sumbre, acoperite de pânze de păianjen, în timp ce trecătorul, atingându-le cu sfială, îşi continuă drumul spre paraclisul casei sale. Iar credincioşii, necunoscând ieşirea din propria lor biserică, palizi şi fără viaţă, se plimbă pe lângă grandioasele coloane, aruncă priviri prin ferestrele lanceolate şi, din buzele anemiate, în loc de rugăciuni, mormăie anateme către trecătorii de pe stradă, care poate că vor – şi asta se întâmplă atât de des – la rândul lor, să intre în biserică ca să se roage.
      În locul ajutorului reciproc şi a cunoaşterii de sine, în locul lucrării spirituale colective, ne îmbufnăm pe cel ce nu este în stare să spargă nucile noastre pietrificate şi îşi continuă drumul său, lăsat în voia sorţii. Sau întoarcem chiar noi spatele comorilor nepreţuite, strânse de generaţiile trecute, în loc să luăm asupra noastră păcatul adunat şi, cu jarul autentic al cunoşterii de Dumnezeu, să topim gheţurile care au încătuşat măreţele zidiri ale Sfinţilor Părinţi, ale înaintaşilor noştri, care au avut sfânta îndrăzneală să scrie deasupra portalului : „Dumnezeului Celui Cunoscut". Da, uitate sunt tradiţiile sfinţilor părinţi ai dogmaticii, uitate sunt învăţăturile bătrânilor filozofi ruşi, care construiau biserici cu hramul Sfintei Sofii – ale înţelepciunii dumnezeieşti, şi ţineau să se închine „ Dumnezeului Celui Cunoscut". Ce are de făcut acel trecător? Unde sunt ostiarii bisericii? Unde-s clucerii? Care cuvânt magic va deschide uşile grandiosului portal? (Fragment din Cap. DOGMATISM ŞI DOGMATICĂ, III, pp. 134-135).