EDITURA ARCA ÎNVIERII, 2000.
FRAGMENTE
Ieromonahul Epifanie, cărturar şi scriitor bisericesc, şi-a început viaţa monahală în a doua jumătate secolului al XIV-lea în cetatea Rostovului, în Mănăstirea Sfântului Grigorie Teologul. După un pelerinaj la locurile sfinte, în care vizitează Ierusalimul, Athosul, Constantinopolul, la revenirea în patrie monahul Epifanie se îndreaptă direct către Lavra Sfintei Treimi, la Cuviosul Serghie de Radonej, care se proslăvise până dincolo de hotarele Rusiei, ca un bărbat sfânt şi făcător de minuni, la care venea multă lume cu diferite necazuri şi îşi găsea alinare. Epifanie veni şi el ca ucenic la Cuviosul Serghie şi rămase pentru totdeauna în mănăstirea lui, învăţând de la sfântul stareţ înţelepciunea şi multe virtuţi. După moartea lui Serghie, Epifanie mai trăi vreo treizeci de ani în Lavra Sfintei Treimi şi trecu la cele veşnice în jurul anului 1420.
La mulţi ani după moartea Cuviosului Serghie, înţelegând că viaţa unui asemenea luminător le-ar putea fi multora de folos spre mântuire şi văzând că nimeni nu s-a apucat să o consemneze, Înţeleptul Epifanie începe să studieze viaţa Cuviosului şi să strângă material de la cei care l-au cunoscut personal sau au auzit despre el, despre faptele şi minunile lui. [...] În 1418 începe să scrie şi redactează Viaţa Sfântului Serghie de Radonej într-un singur an. A rezultat o lucrare amplă, cuprinzând multe momente povăţuitoare din viaţa Sfântului [...]. Ea a cunoscut o mare răspândire, fiind citită de multe generaţii şi transcrisă de multe ori.
Înţeleptul Epifanie a mai scris Viaţa Episcopului Ştefan al Permului (în 1396); tot lui îi sunt atribuite şi scrieri, ca Introducerea la Letopiseţul Tverului şi Călătoria lui Epifanie în sfânta cetate a Ierusalimului. (Din Cap. ÎNŢELEPTUL EPIFANIE, AUTORUL VIEŢII SFÂNTULUI SERGHIE DE RADONEJ).
"Cuviosul, părintele nostru Serghie s-a născut în anul 6822 de la Facerea Lumii , în satul Varniţî din regiunea Rostovului, din părinţi nobili şi evlavioşi: pe tatăl său îl chema Chiril, iar pe mama sa, Maria, ambii robi bineplăcuţi lui Dumnezeu, drepţi în faţa Domnului şi în faţa oamenilor, fiind înfrumuseţaţi şi imbogatiti cu multe feluri de virtuţi plăcute Domnului. Nu a îngăduit Dumnezeu ca un asemenea prunc, care urma să lumineze lumii, să se nască din părinţi nevrednici. Ci mai întâi Domnul zidi şi îi pregăti pe aceşti cinstiţi părinţi, pentru ca apoi, din aceştia, să-l ridice pe bineplăcutul Său. [...] Şi s-a petrecut o anumită minune înainte de naşterea Cuviosului: s-a întâmplat ceva care nu poate fi trecut sub tăcere. Odată, pe când copilul se afla încă în pântecele maicii sale – se petrecea într-o zi de duminică – maica sa veni, ca de obicei, la biserică, în timpul cântării Sfintei Liturghii. Şi stătea în pridvor împreună cu alte femei; iar când toată lumea aştepta în tăcere să se înceapă citirea Sfintei Evanghelii, deodată pruncul începu să strige în pântecele maicii sale, încât mulţi s-au speriat de acel ţipăt, de această preaslăvită minune, săvârşită de prunc. Şi din nou, înainte de a se începe cântarea Imnului Heruvic, adică “Cei ce pe Heruvimi”, deodată pruncul începu a striga tare a doua oară din pântecele maicii sale, mai tare ca prima dată, astfel încât glasul său se răspândi în întreaga biserică, şi maica lui stătea îngrozită, iar femeile care erau de faţă se întrebau cu nedumerire şi spuneau în sinea lor: “Ce va fi cu pruncul acesta?”. Iar când preotul rosti “Să luăm aminte, sfintele sfinţilor!”, pruncul strigă din nou cu glas tare, a treia oară". [Din Cap. 1 - Începutul vieţii lui Serghie]
* * *
Odată Fericitul părinte se ruga, precum avea obiceiul, în faţa icoanei Maicii Domnului nostru Iisus Hristos şi, ridicându-şi adesea ochii spre icoană, spunea aşa: “Preacurată Maică a Hristosului meu, ocrotitoarea şi apărătoarea, ajutătoarea de nădejde a neamului omenesc! Păzeşte-ne pe noi, nevrednicii, şi roagă-L neîncetat pe Fiul tău şi Dumnezeul nostru ca să nu părăsească sfânt lăcaşul acesta, care a fost zidit spre lauda şi veşnica cinstire a sfântului Său Nume. Nădăjduim în ocrotirea şi în rugăciunile tale, Maică a iubitului meu Hristos, căci mare îndrăzneală au robii tăi în faţa lui Dumnezeu, Care este liniştea tuturor şi limanul mântuirii”. Aşa se ruga Cuviosul şi cânta Canonul de mulţumire către Preacurata Născătoare de Dumnezeu, adică Acatistul, iar când isprăvi Canonul şi se aşeză puţin să se odihnească, îi zise ucenicului său, Miheia: “Fiule! Fii cu luare-aminte şi priveghează, căci vom avea vedenie minunată şi înfricoşătoare în ceasul acesta”.
Şi, în timp ce grăia aşa, deodată se auzi o voce: “Iată, soseşte Preacurata!”. Auzind vocea, sfântul stareţ ieşi afară repede din chilie în tindă. Şi o lumină orbitoare, strălucind mai tare decât soarele, îl acoperi cu totul şi Cuviosul o văzu pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu însoţită de doi apostoli, de Petru şi de Ioan, strălucind în lumină de negrăit. Când o zări, Cuviosul căzu cu faţa la pământ, neavând puterea să îndure lumina năucitoare.
Iar Preacurata se atinse de Fericitul cu mâinile ei şi îi spuse: “Nu te teme, alesul meu! Am venit la tine să te vizitez. Ţi-a fost auzită rugăciunea pentru ucenicii tăi, pentru care te rogi şi pentru lăcaşul tău – şi nu te mai amărî, căci de acum încolo va fi aici îndestulare din toate, şi nu doar în timpul vieţii tale, ci şi după plecarea ta la Domnul eu nu voi părăsi lăcaşul tău, ci îi voi da din belşug toate cele trebuincioase, trimiţându-i de toate şi apărându-l”. Spunând acestea, Preacurata se făcu nevăzută.
Cuviosul, cu mintea zdruncinată, fu cuprins de mare cutremurare şi de spaimă. Când îşi reveni, treptat, în fire, stareţul îl văzu pe ucenicul său zăcând pe jos, mai mult mort decât viu şi îl ridică. Acela se aruncă îngrozit la picioarele Cuviosului, grăind: “Spune-mi, părinte, pentru Dumnezeu, ce fel de vedenie minunată a fost asta? Era cât pe-aci ca duhul să mi se desprindă de trup, într-atât de strălucitoare fu vedenia”.
Iar Cuviosul se bucura cu sufletul şi faţa lui era luminoasă de bucurie, dar nu putu răspunde nimic, ci îi spuse doar ucenicului: “Rabdă, copile, că şi în mine freamătă duhul de la minunata vedenie”. Cei doi stăteau în picioare, înmărmuriţi. Apoi, în sfârşit, Cuviosul îi spuse ucenicului său: “Fiule, trimite-i la mine pe Isaac şi pe Simon”.
Când aceştia sosiră, părintele le povesti totul aşa cum se petrecuse, cum a văzut-o pe Preacurata Născătoare împreună cu apostolii şi ce făgăduinţe minunate i-a făcut Preacurata. Când ucenicii auziră, îi cuprinse o bucurie nespusă; cântară cu toţii o rugăciune către Maica Domnului şi Îl slăviră împreună pe Dumnezeu. Şi toată noaptea Cuviosul nu avu somn, gândindu-se la neasemuita vedenie.
Întru pomenirea acestei vedenii, în anul 1734, în timpul arhimandritului Valaam, cu binecuvântarea Sfântului Sinod fu zidită o biserică în cinstea Cuviosului Miheia. (Cap. 26, VIZITA MAICII DOMNULUI).
FRAGMENT DIN POSTFAŢĂ
"Existã sfinţi întemeietori de culturã şi civilizaţie, ziditori de aşezãminte de binefacere, de şcoli şi mãnãstiri, sfinţi melozi şi cãrturari, autori de rugãciuni, de canoane şi cântãri bisericeşti; existã sfinţi care s-au implicat în politicã – mai bine zis, la care alergau împuterniciţii lumii pentru ajutor în dezlegarea grelelor probleme ale cetãţii; existã sfinţi teologi care, prin cuvânt şi trãire, le-au luminat semenilor cuvântul lui Dumnezeu; existã mari asceţi, pilde de vieţuire creştinã despãtimitã, existã fãcãtori de minuni, grabnic ajutãtori la toatã vremea pentru cei ce aleargã la ei cu fierbinte şi smeritã evlavie. Toate aceste virtuţi s-au îngemãnat în chip minunat în personalitatea Sfântului Serghie de Radonej. Da, el a fost începãtor de culturã şi civilizatie creştinã, ucenicii sãi directi au întemeiat peste patruzeci de mãnãstiri; în însemnãrile vremii, Cuviosul este numit cãpetenia şi dascãlul tuturor mãnãstirilor care se aflã în Rusia; rugãciunile lui au readus la viaţã trupuri moarte şi suflete rãtãcite, la el alergau mai-marii pãmântului, cerând neputincioşi ajutor împotriva urgiei nãvãlitorilor; pilda lui de ascezã a devenit chip de urmat pentru multe generaţii de ucenici, pânã în zilele noastre... Toate acestea sunt minunat descrise în dulcea voroavã a veacului al XIV-lea, cu o evlavie şi veneratie preamãritoare care ne sunt astãzi greu accesibile, de hagiograful Cuviosului, înţeleptul monah cãrturar Epifanie".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu