Relatări adunate, îngrijite şi comentate de prot. Aleksandr Şargunov.
EDITURA ROMÂNIA CREŞTINĂ, BUCUREŞTI, 1998Ediţia rusă apare cu binecuvântarea Mitropolitului Ioan de Sankt-Petersburg şi Ladoga
FRAGMENTE
DIN AMINTIRILE BAROANEI BUCKSCHEWDEN
Nu rareori avem ocazia să auzim: „Tot ceea ce scrieţi despre sfinţenia Ţarului-Mucenic este minunat. Dar iată o întrebare cu o importanţă considerabilă pentru canonizare şi care tulbură multă lume: au avut oare loc minuni prin mijlocirea sa?". Pentru noi, ortodocşii, cea mai mare minune este harul lui Dumnezeu şi, fără îndoială, multora dintre cei ce s-au rugat Ţarului-Mucenic li s-a dat să cunoască acest har, astfel că noi nu avem nevoie, după cum spune Apostolul Ioan Teologul, de nici o minune mai mare, de nici un fel de alte dovezi. Cu toate acestea, nici minunile vizibile nu sunt puţine, şi acestea îşi au începutul chiar din perioada copilăriei Ţarului.
Există o foarte interesantă amintire a baroanei Buckshewden, referitoare la Sfântul nostru răbdător de patimi, Suveranul Nikolai Aleksandrovici. Ea îşi aminteşte de povestirea Suveranului despre bunicul său, Împăratul Aleksandr al II-lea, cu care avea multe în comun. Împăratul Aleksandr al II-lea introdusese reforme democratice pentru poporul său, motiv pentru care fusese urmărit pas cu pas de nihilişti, pe toată perioada bătrâneţii sale. Nepotul Nikolai era favoritul lui, „raza lui de soare", după cum îl numea Aleksandr al II-lea.
„Când eram mic, eram trimis zilnic să-l vizitez pe bunicul – le povestea Nikolai al II-lea fiicelor sale. Împreună cu fratele meu Gheorghi, obişnuiam să ne jucăm în cabinetul său, când bunicul lucra. Avea un zâmbet atât de plăcut, iar faţa sa era de obicei frumoasă şi lipsită de patimi. Ţin minte ceea ce, în prima copilărie, mi-a produs cele mai puternice impresii.."..
De aici începe povestirea, la care trebuie să luăm aminte: „Părinţii mei lipseau, iar eu eram, împreună cu bunicul, la slujba miezonopticii, în micuţa biserică din Aleksandria. În timpul slujbei se dezlănţui o furtună puternică, fulgerele luminau unul după altul, bubuiturile de tunet parcă zguduiau biserica şi chiar întreaga lume până la temelii. Deodată, o răbufnire de vânt intrată pe uşă stinse flacăra lumânărilor aprinse în faţa iconostasului. Se făcu întuneric beznă. Se auzi o bubuitură prelungă de tunet, mai puternică decât cele precedente, şi deodată am văzut o minge de foc, zburând de la geam chiar spre capul Împăratului. Mingea (era un fulger globular) se roti pe podea, apoi ocoli candelabrul şi ieşi pe uşă în zbor, spre parc. Inima mea înmărmurise, i-am aruncat o privire bunicului: faţa îi era complet liniştită. Îşi făcu cruce cu acelaşi calm ca şi atunci când mingea de foc zburase în jurul nostru, şi am simţit că nu este bărbăteşte, nici demn să mă sperii aşa de tare cum mă speriasem. Am simţit că trebuie numai să priveşti ceea ce se va întâmpla şi să crezi în milostivirea lui Dumnezeu, la fel cum făcuse el, bunicul meu. După ce mingea înconjură întreaga biserică şi ieşi brusc pe uşă, l-am privit din nou pe bunicul. Un uşor zâmbet trona pe faţa lui şi îmi făcu semn cu capul. Frica îmi dispăru şi din acest moment nu mi-a mai fost niciodată frică de furtună" – povestea Nikolai Aleksandrovici. (pp. 19-20)
POVESTIREA EGUMENULUI SERAFIM (PUTIATIN) (1920)
Marea ascetă a zilelor noastre, clarvăzătoarea Praskovia Ivanovna din Sarov, care şi-a petrecut ultimii ani la Diveevo, iar până atunci vieţuise câteva zeci de ani în păduri, şi-a început nevoinţa duhovnicească încă din timpul vieţii Cuviosului Serafim. Ea le-a prezis cu un an înainte Suveranului şi Suveranei naşterea fiului lor, însă „nu întru bucurie, ci întru jale se va naşte ăst vlăstar împărătesc", al cărui sfânt sânge nevinovat va striga la cer. În ultimele zile ale vieţii ei pământeşti, prin gesturile şi cuvintele ei pline de tâlc, dar limpezi, prezisese furtuna ce avea să se abată asupra Rusiei. Păstra portretele Ţarului, ale Ţarinei şi ale Familiei lor în colţul din faţă al camerei, împreună cu icoanele şi li se ruga la fel ca la icoane, implorându-i: „Sfinţilor mucenici ţarişti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!".
În august 1915 soseam la Moscova de pe front, iar apoi ajungeam la Sarov şi la Diveevo, unde am verificat personal acest lucru. Ţin minte cum, la Diveevo, slujeam Sfânta Liturghie de Adormirea Maicii Domnului. Apoi, venind direct de la biserică, am intrat la bătrâna stareţă Praskovia Ivanovna. Am rămas la ea mai bine de o oră, ascultându-i cu atenţie întunecatele previziuni exprimate în pilde, dar pe care am reuşit, totuşi, să le înţelegem, ajutaţi de ucenica ei de chilie, şi să descifrăm părţile confuze. Multe mi-a descoperit ea atunci, lucruri pe care nu le înţelegeam cum trebuie în contextul evenimentelor mondiale. Încă de pe atunci mi-a spus că războiul fusese iniţiat de duşmanii noştri pentru a-l distruge pe Ţar şi pentru dezbinarea Rusiei. Cei pentru care am luptat şi în care am nădăjduit ne vor trăda şi se vor bucura de nenorocirea noastră, dar bucuria lor nu va fi de lungă durată, căci acelaşi dezastru îi va ajunge şi pe ei.
De câteva ori, de faţă cu mine, clarvăzătoarea sărută portretele Ţarului şi ale Familiei sale, le puse alături de icoane, rugându-se lor ca unor sfinţi mucenici. Apoi plânse cu lacrimi amare. Pe atunci, credeam că stareţa plânge pentru marile suferinţe îndurate de Ţar şi de Familia sa în legătură cu războiul. Căci, cu toate că nu fuseseră sfâşiaţi de grenade şi răniţi de plumbul gloanţelor, inimile lor iubitoare fuseseră sfâşiate de chinuri fără de număr şi sângerau abundent. Fuseseră într-adevăr mucenici fără jertfă de sânge. La fel cum şi Maica Domnului, chiar dacă nu fusese torturată cu unelte de tortură, la vederea suferinţelor Dumnezeiescului Său Fiu, inima îi fu străpunsă de suliţă, după cuvintele dreptului Simeon.
Apoi stareţa luă iconiţele Maicii Domnului Îndurătoarea, lângă care se sfârşise Cuviosul Serafim, îi binecuvântă de la distanţă pe Suveran şi Familia sa, iar iconiţele mi le dădu mie şi mă rugă să le trimit după cum urmează. Blagoslovi iconiţe pentru Suveran, Suverană, Ţarevici, pentru Marile Ducese Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia, pentru Marea Ducesă Elisaveta Feodorovna şi A.A. Vîrubova. Am rugat-o să binecuvinteze şi iconiţa pentru Marele Duce Nikolai Nikolaevici, ea o blagoslovi, dar nu pe cea cu Maica Domnului Îndurătoarea, ci pe a Cuviosului Serafim. Apoi nu mai blagoslovi icoane pentru nimeni, cu toate că am rugat-o chiar eu. Rugăminţile mele nu avură efect, pentru că ea acţiona după legi numai de ea ştiute. Iconiţele fură trimise imediat, fiecare la destinaţia ei, unde fură primite la timp. După aceasta am mai rămas la Diveevo câteva zile. La rugămintea ei, o vizitam zilnic pe stareţă, învăţând de la ea adânca înţelepciune duhovnicească. Mi-am întipărit multe în inimă, lucruri pe care pe atunci încă nu le înţelegeam.
De-abia acum m-am lămurit cum îi descoperise Dumnezeu acestei drept-trăitoare toate îngrozitoarele încercări pe care urma să le parcurgă poporul rus, care se îndepărtase de Adevăr. Nu înţelesesem atunci de ce toţi, în afară de Marele Duce Nikolai Nikolaevici, primiseră o icoană a Maicii Domnului Îndurătoarea, iar nu a Cuviosului Serafim. Astăzi îmi este clar: ea ştia că îşi vor sfârşi cu toţii viaţa cu moartea drepţilor mucenici, şi vor moşteni viaţa veşnică în cămările raiului. Sărutând portretele Ţarului şi ale Familiei sale, proorociţa le vorbea ca unor dragi rude apropiate, cu care va fi curând împreună. Şi această previziune se adeveri. Ea muri peste o lună, trecând la cele veşnice, şi trăieşte acum împreună cu mucenicii imperiali în limanurile liniştite ale Cerului.
PREZICERILE IEROMONAHULUI VARNAVA (MERKULOV), STAREŢUL SCHITULUI GHETSEMANI
La începutul anului 1905 avu loc întâlnirea Suveranului Nikolai Aleksandrovici cu stareţul Varnava, proslăvit în ceata sfinţilor în 1995. Nu avem date precise despre conţinutul discuţiei lor. Se ştie cu precizie numai că în acest an i se prezisese lui Nikolai al II-lea sfârşitul mucenicesc, când Domnul va binevoi să-i dea această cruce, pentru care căpătă şi binecuvântarea.
Stareţul Varnava prezisese la multă lume viitoarele prigoane asupra credinţei, unora, într-un mod mai ascuns, altora, pe şleau, dând indicaţii directe şi precise: cum vor trăi în anii '20, '30, '40, '50 şi în următorii.
A prezis stareţul şi viitoarea renaştere a Bisericii Ortodoxe Ruse, şi viaţa cea sfântă în Hristos: „Prigonitorii credinţei se vor înmulţi din ce în ce, toate vor fi cuprinse de o jale şi o întunecime nemaiauzite, bisericile se vor închide. Dar când suferinţele vor deveni de neîndurat, va veni eliberarea. Şi va veni vremea înfloririi. Se vor înălţa biserici din nou. Înainte de sfârşit va fi înflorire".
POVESTIREA IEROMONAHULUI NECTARIE (TIHONOV), STAREŢ AL OPTINEI († 29 aprilie 1929)
Între februarie şi octombrie 1917 ieromonahul Nektarie spunea: «Vin vremuri grele. În lume a trecut cifra şase şi vine acum cifra şapte. Începe veacul tăcerii. Taci, taci – spunea părinţelul, şi lacrimile îi curgeau pe obraz.... Şi iată că acum Împăratul nu-şi mai aparţine. Câte umilinţe suferă pentru greşelile sale! Anul 1918 va fi şi mai greu. Suveranul şi toată Familia sa vor fi omorâţi, martirizaţi.
O tânără evlavioasă mi-a povestit un vis: Iisus Hristos stătea la prestolul ceresc şi lângă El erau cei doisprezece Apostoli, iar de pe pământ se auzeau gemete şi strigăte de chinuri groaznice. Iar Apostolul Petru Îl întrebă pe Hristos: „Când, Doamne, se vor sfârşi aceste chinuri?" Mântuitorul îi răspunse: „Le dau ca termen anul '22. Dacă oamenii nu se vor pocăi şi nu-şi vor veni în fire, vor muri cu toţii aşa". Tot lângă prestolul lui Dumnezeu stătea şi Împăratul nostru cu cunună de mucenic. Da, Suveranul va fi un mare mucenic. În ultimii ani şi-a răscumpărat păcatele vieţii şi, dacă oamenii nu se vor întoarce la Dumnezeu, atunci nu numai Rusia, ci întreaga Europă se vor prăbuşi...» O RELATARE A LUI S. A. NILUS
(din scrisoarea din 6 august 1917 către ierodiaconul Zosima) [...] Două săptămâni din aprilie 1917 am fost nevoit să le petrec la Kiev, în compania unor oameni de înaltă ţinută duhovnicească. Acolo, egumena mi-a oferit posibilitatea să o văd pe stareţa mânăstirii Rjiscev (mai jos de Kiev, pe Nipru) şi pe ucenica ei, o fetiţă de 14 ani, Olga Zosimova Boiko. Anul acesta, pe 21 februarie, în marţea celei de-a doua săptămâni a Marelui Post, această ţărăncuţă neînvăţată căzu într-un somn adânc care se continuă, cu mici întreruperi, până la Sâmbăta Mare, total patruzeci de zile. În timpul scurtelor treziri fetiţa s-a hrănit numai cu Sfintele Taine ale lui Hristos. În Sâmbăta Mare Olga se trezi definitiv, se sculă, se spălă, se îmbrăcă, îşi făcu rugăciunea şi plecă la ascultare în strană, rezistând în picioare toată slujba de Paşti, fără să se aşeze o clipă, în pofida rugăminţilor celorlalţi. În timpul somnului de care vorbeam, Olga avu viziunea vieţii de după moarte. Când se scula sau în stare de semitrezvie, povestea ce văzuse şi cineva îi nota spusele. Când eram la Kiev mi-am notat şi eu cuvintele ei, uneori direct, alteori după spusele stareţei. Esenţialul o să vi-l povestesc şi dumneavoastră.
Marţea celei de-a doua săptămâni a Postului Mare, la orele 5 dimineaţa, Olga intră în paraclis şi, făcând trei plecăciuni până la pământ, se adresă surorii pe care trebuia să o înlocuiască: „Iertaţi-mă, măicuţă, şi blagosloviţi, că eu o să mor...". Sora îi răspunse: „Domnul să te binecuvinteze... Să fie într-un ceas bun. Fericită ai fi, dacă ai muri la aceşti ani". După aceasta Olga se culcă pe un pat din paraclis şi adormi. Trezindu-se peste trei zile, ea povesti următoarele: „Cu o săptămână înainte de aceasta am văzut în somn un înger, care mi-a spus ca peste o săptămână, marţi, să merg în paraclis, ca să mor. Dar nu am avut voie să spun de acest vis. Marţi, când mă îndreptam spre paraclis, am văzut un fel de câine alergând pe două picioare, şi de frică am intrat repede în paraclis. Acolo, în colţ, lângă icoane, l-am văzut pe Sfântul Arhistrateg Mihail, într-o parte era moartea cu coasa, m-am speriat şi mi-am făcut cruce, iar apoi m-am întins pe pat, gândindu-mă că deja o să mor. Moartea se apropie de mine şi mi-am pierdut cunoştinţa...". Apoi veni sfântul înger, care o conduse prin diferite locuri luminoase şi întunecoase. Nu vă voi descrie toate viziunile Olgăi, căci sunt în mare măsură asemănătoare cu toate viziunile de acest fel. Vă voi descrie numai ce este mai important şi are tangenţă cu vremurile noastre [...]
„...Într-o lumină orbitoare, pe un prestol minunat şi de nedescris stătea Mântuitorul, iar la dreapta Lui era Împăratul nostru, înconjurat de îngeri. Împăratul era îmbrăcat după toată orânduiala cuvenită ţarilor: purta o lungă mantie albă strălucitoare, coroană, sceptru în mână... Şi auzeam cum discutau mucenicii între ei, bucurându-se că vin timpurile cele din urmă şi că numărul lor se va înmulţi. Spuneau că oamenii vor fi munciţi pentru Numele lui Hristos şi că vor fi munciţi cei ce nu vor accepta pecetea, că bisericile şi mânăstirile vor fi în curând distruse, iar locuitorii mânăstirilor vor fi izgoniţi, că vor fi munciţi nu numai clericii şi monahii, ci şi toţi cei ce nu vor voi să primească pecetea şi vor lupta pentru Numele lui Hristos, pentru credinţă, pentru Biserică..."
[...] Pe 1 martie, miercuri seara, Olga se trezi şi spuse: „Veţi auzi ce va fi în ziua a douăsprezecea" (a somnului ei). Chiar în acea zi, în Rjiscev se aflase telefonic de la Kiev despre renunţarea la tron a Împăratului. În seara acelei zile, când Olga se trezi, stareţa veni la ea şi îi povesti aceasta, tulburată. Olga îi răspunse: „Voi abia acum aţi aflat, dar acolo la noi de mult se vorbeşte despre asta, de mult se ştie. Acolo, Împăratul stă deja de multă vreme alături de Împăratul Ceresc". Stareţa întrebă: „De ce se întâmplă toate acestea?". Olga îi răspunse: „Din acelaşi motiv pentru care şi Împăratul Ceresc a fost izgonit, defăimat şi răstignit. Ţarul nostru este mucenic", spuse ea. Surorile, auzind acestea, îl plânseră pe Ţar, spunând: „Vai, sărmanul, bietul, nefericitul mucenic!". Olga însă zâmbi şi le zise: „Ba dimpotrivă, este fericit între fericiţi! Este mucenic! Aici suferă, iar acolo va fi împreună cu Împăratul Ceresc."
Acesta este, în linii mari, viziunea ucenicei Olga Boiko din mânăstirea Rjiscev a eparhiei Kiev.
O RELATARE A LUI A.A. KONSTANDA
Pe cheltuiala sa a fost construită în anul 1952 la Montmorençi, lângă Paris, în cadrul Casei invalizilor ruşi de război, o biserică „În amintirea Suveranului Împărat Nikolai al II-lea, a întregii Familii imperiale, a credincioşilor lor slujitori, a tuturor militarilor care şi-au pus viaţa pentru credinţă, pentru Ţar şi Patrie, căzuţi pe câmpul de luptă, morţi în chinuri şi în lupta cu bolşevicii".
Iată ce scrie A.A. Konstanda:«După sfinţirea lăcaşului, la orele 3 după amiază m-am îndreptat spre biserică, să mă rog în linişte pentru salvarea Rusiei de jugul satanic. Fiind Săptămâna Luminată, uşile împărăteşti ale bisericii erau deschise. Deodată, altarul străluci de o lumină puternică, luci un fulger şi se auzi o voce: „Mulţumesc, credinciosul şi fidelul meu slujitor! Rusia va învia în curând". Apoi se auzi o altă voce care spuse: „Aminteşte-ţi ce ţi-am spus în anul 1908: că vei construi o biserică pe pământ străin, care va deveni modelul multor biserici care se vor înălţa pe pământul Rusiei". Apoi lumina se stinse. Cuvintele rostite de cea de a doua voce îmi fuseseră spuse de părintele Ioan de Kronstadt în aprilie 1908, la Sankt-Petersburg, când l-am vizitat împreună cu familia mea».
PROOROCIRILE CUVIOSULUI SERAFIM DE SAROV ŞI ALE PĂRINTELUI MITROFAN SREBRIANSKI
Printre proorocirile Cuviosului Serafim de Sarov, un loc important îl ocupă cea despre viitorul Ţar-Mucenic. „Pe acel ţar care mă va proslăvi – spunea Cuviosul Serafim – şi eu îl voi proslăvi". Această proorocire începu să se împlinească în anul 1903, cu ocazia canonizării Cuviosului Serafim, când Suveranul ceruse: „A fi proslăvit imediat".
Ne amintim prezicerea Cuviosului despre marea bucurie şi sărbătoare cu care va fi întâmpinată Familia imperială, când se vor înălţa cântări de Paşti în miezul primăverii, prezicere care se termină însă cu o imagine sumbră despre încercările viitoare ale Rusiei: „Iar ce va fi după acestea – îngerii nu vor prididi să primească sufletele". Într-adevăr, în 1903 Familia imperială vizită Sarovul şi Diveevo, în zilele deschiderii moaştelor Cuviosului. Suveranul ducea racla cu sfintele moaşte împreună cu arhiereii, iar poporul cânta cu mare bucurie imnuri de Paşti. A doua parte a prevestirii se adeveri şi ea în scurtă vreme.Dar oare s-au împlinit deja toate proorocirile Cuviosului? Desigur, proslăvirea de către Dumnezeu a Ţarului-Mucenic martir Nikolai Aleksandrovici trebuie pecetluită şi de proslăvirea lui de către Biserică. În afară de aceasta, ştim din Sfânta Scriptură că adesea proorocirile nu au o singură împlinire: ceea ce s-a împlinit se poate continua şi se poate dezvălui într-o lumină nouă, într-o nouă etapă a istoriei.
Cea de-a doua descoperire a moaştelor Cuviosului Serafim în anul 1991, când Rusia ortodoxă cânta imnuri de Paşti în mijlocul primăverii, nu ne-a fost dată oare ca întărire înaintea noilor încercări, despre care pomenise Sfântul Serafim, spunând că „îngerii nu vor prididi să primească sufletele"?. Sau aceste cuvinte îşi vor descoperi întreaga lor profunzime după canonizarea Ţarului, la rugăciunile Cuviosului Serafim, în ajunul sfârşitului lumii, când va avea loc o scurtă înflorire a ortodoxiei în Rusia? Soarta patriei noastre este legată de proslăvirea mucenicilor imperiali şi de ocrotirea rugătoare a Cuviosului Serafim. Câtă vreme nu l-am proslăvit încă pe Ţar, câtă vreme Rusia nu şi-a câştigat prin pocăinţă dreptul la această proslăvire, vom continua să chemăm ajutorul noilor noştri mucenici şi pe al Cuviosului Serafim – căci martiriul Ţarului nu poate fi desprins de martiriul întregului popor pravoslavnic – pentru ca Dumnezeu să ne dăruiască acest dar (al canonizării Ţarului –N.T.).
Pentru confirmarea autenticităţii celor spuse aducem mărturia harismatică a Părintelui Mitrofan Srebrianski, duhovnicul cuvioasei Muceniţe, Marea Ducesă Elisaveta, consemnată în jurnalul acestuia. Înaintea Revoluţiei din februarie, părintele Mitrofan avu un vis care l-a impresionat profund. Ajungând la biserică foarte tulburat, el ceru să fie chemată la el Ducesa Elisaveta. Iată discuţia lor:
–Măicuţă, sunt atât de răvăşit de visul pe care tocmai l-am avut, că nu sunt în stare să încep imediat slujirea Sfintei Liturghii. Poate că, povestindu-vi-l, mă voi linişti cât de cât. Am văzut în vis patru tablouri, care se schimbau unul după altul. În primul tablou am văzut o biserică în flăcări, care ardea şi se prăbuşea. Într-al doilea am văzut imaginea surorii Înălţimii Voastre, pe Împărăteasa Aleksandra, încadrată în ramă neagră, dar apoi din marginile ramei începură să răsară vlăstari şi imaginea Împărătesei fu acoperită de nuferi albi. Apoi, în cel de-al treilea tablou am văzut pe Arhanghelul Mihail cu sabia de foc în mâini. Acest tablou se schimbă, şi l-am văzut pe Sfântul Serafim, rugându-se pe piatră.
Ascultând povestirea, Ducesa Elisaveta spuse:
–Părinte, sfinţia voastră aţi avut un vis, iar eu o să vi-l tâlcuiesc. În curând vor începe evenimente în urma cărora Biserica noastră Rusă – cea pe care aţi văzut-o arzând şi prăbuşindu-se – va avea multe de suferit. În al doilea tablou este portretul surorii mele. Nuferii albi care acoperă portretul arată că viaţa ei va fi încununată de slava sfârşitului mucenicesc. Cel de-al treilea tablou – Arhanghelul Mihail cu sabia de foc – vorbeşte de marile nenorociri care ameninţă Rusia. Al patrulea tablou – Sfântul Serafim, rugându-se pe piatră – promite Rusiei o deosebită apărare prin rugăciunile Cuviosului Serafim.Ocrotirea Arhanghelului Mihail înconjurat de oştirile cereşti şi rugăciunile Cuviosului Serafim şi ale Mucenicilor imperiali reprezintă unica taină a salvării Rusiei.
VEDENIA MARINARULUI SILAEV
Iată vedenia pe care a avut-o marinarul Silaev de pe crucişătorul „Almaz". Această vedenie este relatată în cartea arhimandritului Panteleimon: „Viaţa, faptele, minunile şi proorocirile dreptului, părintelui nostru Ioan, făcătorul de minuni al Kronstadtului".
«În prima noapte după ce m-am împărtăşit – povesteşte marinarul Silaev – am avut un vis ciudat. Se făcea că ieşisem într-o poiană imensă, căreia nu i se vedeau marginile. De deasupra venea o lumină mai strălucitoare decât cea a soarelui, că nu aveam putere să o privesc, dar această lumină nu ajungea până la pământ. Iar pământul părea învăluit în întregime de un fel de pâclă sau fum. Deodată răzbătu o cântare din înălţimi, atât de armonioasă şi de înduioşătoare: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!". Cântarea se repetă de câteva ori şi iată că întreaga poiană se umplu de oameni îmbrăcaţi în nişte straie ciudate. În faţa tuturor stătea Împăratul nostru mucenic, în mantie împărătească şi cu coroană, purtând în mâini o cupă plină până la vârf cu sânge. La dreapta lui stătea minunatul adolescent, Ţareviciul moştenitor, în tunică militară, tot cu o cupă plină cu sânge în mâini; iar în spatele lor, în genunchi, stătea întreaga Familie imperială martiră, în haine albe, având fiecare în mâini câte o cupă cu sânge. În faţa Suveranului şi a Moştenitorului, în genunchi, înălţându-şi mâinile către strălucirea cerească, stătea părintele Ioan de Kronstadt, vorbind Domnului Dumnezeu ca unei fiinţe vii, ca şi cum L-ar fi văzut, rugându-se fierbinte pentru Rusia cea cufundată în mocirlă. De la rugăciunea lui mă luă cu transpiraţie:– Preasfinte Vlădică, vezi acest sânge nevinovat, ascultă gemetele fiilor Tăi credincioşi, nu ucide talantul Tău, ci milostiveşte-Te cu multă milostivirea Ta de poporul Tău ales, care a căzut în noroi! Nu-l lipsi de sfântă alegerea Ta, ci redă-i înţelepciunea cea mântuitoare, care i-a fost furată datorită sărăciei duhului său, de înţelepţii lumii acesteia, pentru ca, ridicându-se din prăpastia căderii sale şi înălţându-se pe aripile duhului în înălţimi, să proslăvească în tot universul numele Tău cel sfânt! Mucenicii cei credincioşi Te roagă aceasta, aducându-Ţi ca jertfă sângele lor. Primeşte-l pentru spălarea nelegiuirilor celor cu voie şi fără de voie ale poporului Tău, pe care iartă-l şi miluieşte-l!
După aceasta Împăratul înalţă cupa cu sânge şi grăi:
– Vlădică atotputernice, Împăratul împăraţilor şi Doamne al domniilor! Primeşte sângele meu şi al familiei mele pentru curăţirea tuturor greşelilor cu voie şi fără de voie ale poporului meu, pe care Tu mi l-ai încredinţat, şi ridică-l din hăul căderii sale de acum. Judecata Ta este dreaptă, dar şi milostivirea Ta nu are sfârşit. Iartă-le toate şi miluieşte-i cu mare mila Ta, mântuieşte Rusia!"
După el, ridicându-şi cupa sa, începu să vorbească cu voce de copil curatul adolescent, Ţareviciul:
– Doamne, coboară-Ţi privirea spre muribundul Tău popor şi întinde-i Mâna Ta cea izbăvitoare. Doamne a-toate-milostive, primeşte şi curatul meu sânge pentru mântuirea copiilor nevinovaţi, care pier pervertiţi pe pământul nostru, şi primeşte lacrimile mele pentru ei!
Şi băiatul începu să plângă cu cutremur, încât sângele din cupă i se vărsa, împroşcând pământul. Şi deodată toată mulţimea de popor, îngenunchind şi înălţându-şi cupele spre cer, începu să se roage într-un singur glas:
– Doamne, Părinte, care judeci drept dar eşti şi milostiv, primeşte sângele nostru pentru spălarea tuturor necurăţiilor săvârşite pe pământul nostru, cu ştiinţă şi fără ştiinţă, căci câte lucruri necugetate nu poate face omul, fiind totuşi în minţile sale! Şi cu rugăciunile sfinţilor Tăi, care, cu mila Ta, au strălucit pe pământul nostru, redă poporului Tău ales, căzut în plasele satanei, mintea cea mântuitoare, ca să rupă aceste plase nimicitoare. Nu te întoarce de la el până la sfârşit şi nu-l lipsi de slăvită alegerea Ta, pentru ca, ridicându-se din hăul căderii sale, să slăvească în tot universul Numele Tău minunat, şi să-ţi slujească cu credinţă până la sfârşitul veacurilor!
Şi din ceruri se auzi din nou, mai mişcător ca înainte, cântarea „Sfinte Dumnezeule". Simţeam că spinarea mi se făcuse piele de găină, dar nu puteam să mă trezesc. Şi în final am auzit cântarea sărbătorească „Cu slavă a se proslăvi", care răzbătea tot cerul, rostogolindu-se neîncetat de la o margine a cerului la cealaltă. Poiana se pustii brusc şi deveni parcă cu totul alta. Iată o mulţime de biserici. Se revarsă o nemaiauzită polifonie de dangăte de clopot. Sufletul mi se umplu de bucurie. Părintele Ioan de Kronstadt se apropie de mine şi-mi spuse:
– Soarele Domnului a răsărit din nou deasupra Rusiei. Priveşte cum îşi joacă razele şi se bucură! Acum a sosit în Rusia Marele Paşte şi Hristos a înviat. Astăzi se bucură toate puterile cereşti, iar tu, fiindcă te-ai pocăit şi de la ceasul al nouălea te-ai trudit, îţi vei primi de la Dumnezeu răsplata ta».
VISUL MITROPOLITULUI MACARIE
La scurtă vreme după Revoluţia din 1917, mitropolitul Makarie al Moscovei, un bărbat adevărat asemeni celor din vechime, îndepărtat în mod nelegiuit de la catedră de puterea provizorie, avu o vedenie:
„Văd – povesteşte el – o câmpie, şi pe o potecă merge Mântuitorul. Eu merg în urma Lui şi îmi tot repet în gând: «Doamne, merg după Tine!» iar El, întorcându-Se spre mine, îmi răspunde: «Vino după Mine!». În sfârşit ajungem la o poartă imensă, împodobită cu flori. În pragul porţii Mântuitorul se întoarse din nou către mine, spunându-mi: «Vino după Mine!» şi intră în minunata grădină, iar eu am rămas în prag şi m-am trezit.
Adormind din nou, mă văd stând în pragul aceleiaşi porţi, iar dincolo de ea, împreună cu Mântuitorul, stătea Împăratul Nikolai Aleksandrovici. Mântuitorul îi spuse Suveranului:
– Iată, în mâinile Mele sunt două cupe. Asta, amară, este pentru poporul tău, iar cealaltă, dulce, este pentru tine.
Împăratul căzu în genunchi şi-l imploră multă vreme pe Mântuitorul să-i dea lui să bea cupa cea amară, în locul poporului său. Multă vreme Domnul nu se învoia, dar Suveranul continua să-L roage stăruitor. Atunci Mântuitorul scoase din cupa cea amară un cărbune mare încins şi i-l puse Împăratului în palmă. Suveranul începu să mute cărbunele dintr-o palmă într-alta şi în acelaşi timp trupul începea să i se lumineze, până când deveni în întregime luminos şi transparent ca aerul. Atunci m-am trezit din nou.
Adormind iarăşi, văd o câmpie imensă, acoperită de flori. În mijlocul câmpiei stă Împăratul, înconjurat de mulţime de popor şi, cu mâinile sale, împarte poporului mană. În acest timp, o voce nevăzută grăieşte: «Împăratul a luat asupra sa vinovăţia poporului rus, şi poporul este iertat»".
Rugăciune
O, Doamne, să ne dai răbdare
Pe-aceste-ntunecate căi
Să îndurăm prigoana mare
Cea hotărâtă de călăi.
Stăpâne drept, dă-ne puterea
De a ierta păcatul hâd
Ca să primim, de-aşa Ţi-e vrerea,
Tot plumbul Crucii, sângerând.
În zilele de tulburare
Tâlharii când ne-or umili
Hristoase, să ne dai răbdare
Ruşinea s-o putem primi!
O, Dumnezeule din veacuri,
Coboară-al rugăciunii har
Smeritul suflet mi-l împacă
În ceasul morţii, prea amar...
Şi-n faţa gropii ce se cască
Pe buze să ne sufli lin
Puterea supraomenească
De-a ne ruga pentru păgâni!
(Poezia lui S.S. Behteev, trimisă la Tobolsk în 1917, dedicată fiicelor lui Nikolai al II-lea, Olga şi Tatiana. Două copii, transcrise de Aleksandra Feodorovna şi Olga Nikolaevna, s-au păstrat în hârtiile Romanovilor).
