TARKOVSKI. FILMUL CA RUGĂCIUNE. O poetică a sacrului în cinematograful lui Andrei Tarkovski

ELENA DULGHERU, EDITURA ARCA ÎNVIERII, 2002

4.5. Filokalia artistului, azi

...Venit din afara lumii, creştinismul binecuvântează făptuirea în lume, ca “stăpânire a pământului” ca preoţie universală, poruncită de Dumnezeu – iată una dintre antinomiile, adesea trecute cu vederea, ale credinţei. “Darurile şi harismele determină vocaţia omului: «a cultiva» întinsul câmp al lumii, a inaugura toată gama artelor şi a ştiinţelor, spre a zidi existenţa umană voită de Dumnezeu” – iată cum înţelege rostul sacerdotal al culturii în lume Pavel Evdochimov, cel supranumit “Martorul frumuseţii lui Dumnezeu”. Cultura, ca prelungire a Creaţiei lui Dumnezeu, nu poate fi adevărată decât dacă este făptuită în acelaşi duh de iubire jertfelnică şi de împărtăşire, ca şi Creaţia Tatălui – chiar dacă paharul sufletesc al omului care o făptuieşte este infinit mai mic şi mai puţin luminos. Adevărata frumuseţe este ruptă din Cer, iar talentul de a o vedea şi de a o aduce la lumină sunt daruri de la Dumnezeu, la fel ca şi credinţa şi rugăciunea, şi tot la fel, rolul omului este de a înmulţi darul primit şi de a-l transforma, la rândul lui, în alte daruri.

“Arta e calea noastră spre cunoaşterea lui Dumnezeu cel neapropiat” – spunea părintele Nicolae Steinhardt. ... Sfinţii Părinţi, pe lângă omilii şi teologhisiri, s-au ocupat întotdeauna de problemele societăţii din vremea lor, căutând şi, cu harul Duhului, găsind răspuns patristic şi scripturistic pentru nodurile gordiene ale vremii. Problema artei cu deschidere spre sacru şi metafizică – conştientizată ca atare – este, însă, de dată mult mai recentă, întrucât însuşi conceptul de artă – ne spune istoria esteticii – era mult diferit şi nu s-a bucurat niciodată, de-a lungul timpului, de prestigiul care-l înveşmântează astăzi. Cauzele acestei majore schimbări de paradigmă nu fac obiectul lucrării de faţă, dar desigur că trebuie să le căutăm în fenomenologia fatalmente haotică declanşată de desprinderea progresivă a întregii culturi de sub aripa cultului. Este firesc, aşadar, să nu găsim sprijin direct în textele scripturistice sau în Sfânta Tradiţie, referitor la rolul sacerdotal al artei în lumea de azi; privită în contextul strict al tradiţiei teologice, sintagma poate părea chiar uzurpatoare! Şi a fost nevoie de gândirea secolului al XX-lea, pentru a începe redescoperirea originilor nelumeşti ale culturii. “Când e adevărată, cultura, născută din cult, îşi regăseşte originile liturgice” – rosteşte, în acelaşi duh autentic creştin, Pavel Evdochimov. “Când devine o funcţie în slujba Împărăţiei lui Dumnezeu, cultura este cea care justifică istoria, omul şi sacerdoţiul său în lume” .

Tema, oricât ar fi de incitantă, nu constituie decât în subsidiar obiectul prezentei lucrări (de care, mai degrabă, se lasă provocată), aşadar o vom schiţa în linii generale. De-a cursul istoriei, gândirea teologică nu a simţit nevoia să se ocupe de esenţa creaţiei artistice: văzută – conform mentalităţii diferitelor epoci – ca meşteşug al imitaţiei, ca invitaţie la hedonism, ca exerciţiu periculos al fanteziei sau, mai rău, ca un reviriment al idolatriei – necircumscriptibilă normelor “tari”, ambiguă şi înşelătoare, aceasta părea desprinsă mai degrabă din rătăcirile păgâne ale naturii umane şi nu dădea semne să se ridice la nivelul de exigenţă şi de interes al celei mai înalte ştiinţe (al cărei obiect, stricto senso, nu îl reprezintă). Dar, “dacă drumurile creaţiei ar fi fost legitimate şi indicate în Sfânta Scriptură, atunci creaţia ar fi fost supunere, adică n-ar fi fost creaţie” – observă Nikolai Berdiaev. “Pot fi revelate de sus doar legea şi ispăşirea, creaţia se ascunde. Revelarea creaţiei se produce nu de sus, ci de jos, ea este o revelaţie antropologică, iar nu teologică” . Creaţia, ca şi iubirea, nu poate fi impusă şi nu se supune normelor: ambele nu pot izvorî decât din plinătatea duhului, ambele nu pot exista decât în libertate. “Acolo unde este Duhul, acolo este şi libertatea, acolo este şi creaţia” – rosteşte, inspirat, “liberul cugetător credincios”, parafrazând un verset evanghelic. Dar nu este vorba de libertatea anarhică, aceasta este înşelătoare şi pentru scurtă vreme fertilă, întrucât nu se adapă din Duhul. Creaţia autentică implică renunţare la “valorile lumii”, trudă plină de râvnă, nevoinţă, ea este posibilă doar prin ispăşire, iubire şi jertfă. În sensul ei cel mai adânc, “creaţia este o înfăptuire religioasă în aceeaşi măsură cu ascetismul” – intuieşte filozoful vizionar. Volens, nolens, pentru a afla o înţelegere teologică profundă a actului creator, păşim în modernitate.

Abia teologi şi filozofi creştini ai lumii moderne încep să privească estetica şi creaţia artistică în lumina credinţei, căutând reazem scripturistic şi patristic pentru ceea ce Renaşterea şi umanismul numiseră odată – din perspectivă antropocentrică – vocaţia creatoare a omului.

Dostoievski exclama acum un veac că frumuseţea va salva lumea, întrebându-se însă, deîndată: care frumuseţe, de vreme ce unitatea primordială a Adevărului, a Binelui şi a Frumosului s-a destrămat? În studiul său asupra artei icoanei, Pavel Evdochimov continuă meditaţia dostoievskiană referitoare la binomul “frumuseţe-mântuire”, conchizând cu subtilitate: “Acum problema se pune altfel: are oare Frumuseţea în sine însăşi puterea salvatoare, sau este Frumuseţea, devenită ambiguă, cea care are nevoie de a fi salvată şi ocrotită?” . Devenite autonome, cunoaşterea, etica şi estetica nu mai sunt integrate de principiul religios – continuă teologul, înţelegând din lecţia lui Dostoievski că singura soluţie este reinvestirea pneumatică a întregii existenţe umane, redobândirea Duhului Sfânt. Numai în Dumnezeu, Adevărul, Binele şi Frumuseţea coincid.

Cu vreo trei secole înainte de marile dispute referitoare la cultul icoanelor, Părinţii Bisericii mărturiseau tendinţa fundamentală a sufletului omenesc, de înfrumuseţare prin contopire cu Dumnezeu: Sfântul Grigorie de Nyssa vorbea despre “mişcarea înnăscută a sufletului, care-l poartă spre culmile frumuseţii spirituale”, iar Vasile cel Mare, despre “arzătoarea dorire înnăscută a frumosului” . Însă remarcile Sfinţilor Părinţi se referă la transformarea filokalică a întregii fiinţe, întru îndumnezeire prin har. Iar împlinirea filokaliei, a dragostei de frumos, se realizează pe calea îngustă a ascezei, prin sfinţenie. Ea este “arta artelor şi meşteşugul meşteşugurilor”, iar deţinătorii ei, adevăraţii îndrăgostiţi de frumuseţe sunt bătrânii îmbunătăţiţi prin rugăciune, frumoşii luminători ai pustiei. “Creaţia” călugărului se săvârşeşte nu în materie, ci în duh şi prin Duhul, iar “obiectul muncii” sale creatoare nu este nici marmura, nici chiar cuvântul, ci însăşi propria viaţă. Recuperând astfel perspectiva originară a creaţiei, vedem că ea se identifică cu cea a mântuirii. Căci omul cu adevărat înfrumuseţat este cel îmbunătăţit cu duhul, împlinitorul poruncii dumnezeieşti a sfinţeniei, iar “obiectul” creaţiei sale este omul cel nou. “Însăşi experienţa comuniunii cu Dumnezeu pătrunde în lume ca un act creator” . Iată cât de înaltă este taina creaţiei, iată cât de intim este ea legată de sânurile dumnezeirii! Din această perspectivă, filokalia artistului de azi apare mult mai plată şi mai săracă, dar ea este pentru el – şi numai îngemănată cu rugăciunea – singura cale de recuperare a sacrului, fiind, până la urmă, pe măsura puterii duhovniceşti a vremurilor de azi…

“Creaţia autentică este posibilă doar prin ispăşire” . Încercând să-şi regăsească statutul originar al fiinţei, artistul se goleşte de sine şi de tot ce este impur, pentru a putea mărturisi, dureros, Adevărul din el şi pe Cel de dincolo de el, pentru a le oferi celor şovăielnici lumina speranţei, şi lumina bucuriei depline celor în stare să o primească. Doar prin misterul ispăşirii, prin catharsis, artistul poate reda viaţă – ca să folosim graiul luminos al lui Evdochimov – poate “reda viaţă minunăţiei lumii, în care toate lucrurile sunt văzute în tăinuita lor frumuseţe” . Iar necesitatea creaţiei este asemeni setei arzătoare a îmbrăţişării lui Dumnezeu, călăuzind, în mod nevăzut, spre taina acestei îmbrăţişări. Inspiraţia este darul harului, iar lumina creaţiei nu poate fi ţinută sub obroc: harul Duhului de viaţă dătător, cel de dincolo de om, radiază din opera de artă adevărată: iată de unde vine setea iubitorilor de frumos, iată izvorul filokaliei! (p. 175-182).

DE VORBĂ CU MARINA TARKOVSKAIA, SORA REGIZORULUI ANDREI TARKOVSKI

ELENA DULGHERU, EDITURA ARCA ÎNVIERII, 2004

FRAGMENT DIN INTERVIU

Elena Dulgheru: - Doamnă Marina Arsenievna, cum consideraţi că s-a schimbat modul de receptare a operei lui Andrei Tarkovski acum, la începutul secolului XXI, faţă de felul cum era receptată în perioada vieţii şi activităţii regizorului?


Marina Tarkovskaia: - Anii trec, desigur, se schimbă şi spectatorul, o generaţie se schimbă cu alta şi chiar cu a treia... Cum să vă spun?... Dacă opriţi pe stradă în Moscova un adolescent, un tânăr şi îl întrebaţi cine a fost Andrei Tarkovski, vă va răspunde că nu ştie. Dar, cu toate acestea, cu creaţia lui Andrei s-a petrecut un lucru extraordinar: până astăzi numele său continuă să intereseze, dacă nu o masă largă de spectatori, cel puţin o categorie de oameni preocupaţi de artă şi de film. Iată care este, cred eu, marea enigmă a acestui regizor. De fapt, tot ce a spus Tarkovski în filmele sale sunt, în general, adevăruri arhicunoscute. El nu ne-a descoperit nimic nou. El a repetat lucruri pe care le ştim din cărţile religioase, din cugetările filozofilor religioşi - apropo, el citea foarte multe astfel de cărţi - , din Evanghelie. De pildă, povestea Călăuzei este povestea lui Hristos, dacă nu e un sacrilegiu să spunem aşa. Sunt lucruri pe care omenirea le ştie de multă vreme, adevăruri cu care s-a deprins, pe care le-a asimilat şi pe care le-a acceptat sau nu le-a acceptat - el ne-a vorbit despre toate acestea. În vremurile sovietice, fiecare film al lui Andrei era primit ca o revelaţie. Se înţelege de ce. Era o ţară atee: şcoala, grădiniţa îl educau pe om în cu totul alţi parametri. Noţiunea religiei era cu totul absentă. De aceea, fiecare film al lui Andrei era receptat ca un fel de revelaţie pentru spectatorul sovietic de atunci. Dar şi acum filmele lui continuă să emoţioneze un număr foarte mare de oameni.

Rep.: - Într-adevăr, ecoul mesajului tarkovskian continuă să dăinuie. Este el astăzi diferit în Rusia, respectiv în străinătate?

M.T.: - Am avut ocazia să călătoresc mult peste hotare cu filmele lui Andrei. Este paradoxal! În Rusia nimeni, niciodată - sau foarte rar - mă invită să vorbesc despre Andrei; să zicem, rulează Oglinda şi sora lui Andrei este invitată să ia cuvântul... Rusia îşi are proprii critici de film, există o categorie consacrată de oameni care sunt invitaţi să vorbească, unii actori... Dar în străinătate sunt cunoscută şi invitată foarte des. În 2002 am fost invitată la München. Într-un cinematograf rula Oglinda. Sala era plină. Era o zi de sâmbătă. Şi nemţii au venit, cu toate că sâmbăta este la ei o zi dedicată familiei, pe care foarte rar o petrec cu alte distracţii. Duminica este la ei o zi mai potrivită distracţiilor. Au pus întrebări foarte profunde, în urma cărora am înţeles că cunoşteau bine opera lui Andrei. Sau în Chile: o cu totul altă zonă a lumii, o altă mentalitate. Dar la filmele lui Tarkovski era coadă! În plus, spectatorii rămâneau după spectacol - cu toate că filmele lui Andrei sunt lungi, dense, oamenii obosesc, receptarea este destul de anevoioasă, cere concentrare şi travaliu interior - dar, cu toate acestea, oamenii au rămas după spectacol şi erau foarte interesaţi să audă ceva nou. Şi nu numai povestioare actoriceşti sau diverse episoade comice sau tragice de la filmări. Erau interesaţi de tot, şi de cadrele lungi, preferate de Andrei, şi de mesajul filmelor, de ceea ce dorise să spună prin ele.

Rep.: - Privind la lumea din jurul nostru, credeţi în eficienţa cuvântului proorocesc al lui Andrei Tarkovski?

M.T.: - Din păcate, am înţeles şi acest lucru: oricât l-ai învăţa, omul tot nu învaţă mare lucru. Ne-a fost dată o carte, Biblia, Evanghelia, de pildă - şi n-am învăţat nimic. Aşa că, referitor la filmele lui Andrei: da, sunt iubite; da, este nevoie de ele. Dar, cu toate acestea, omenirea se dezvoltă după legile ei şi nu se poate schimba. Este foarte trist. Şi este cu atât mai trist, cu cât Andrei nu mai este printre noi şi nu se mai poate adresa, cu cuvintele lui, oamenilor, care continuă să meargă în această prăpastie, despre care el ne avertizase în Nostalghia. “Trebuie să ne oprim! Trebuie să ne întoarcem la punctul de origine şi să începem totul din nou, poate că atunci va ieşi ceva...”. Dar m-am depărtat de la subiect....

Rep.: - Nu-i nimic, oricum ne îndreptam cu discuţia spre zona aceasta.

MT: - Aşa că interesul oamenilor faţă de filosofia lui Andrei Tarkovski este foarte profund, ceea ce este confirmat şi de literatura care continuă să apară despre el, în particular de cartea dvs., Tarkovski. Filmul ca rugăciune. Ea mărturiseşte că şi dvs. sunteţi interesată de această problemă, iar dacă a ajuns la a doua ediţie, înseamnă că sunt interesaţi şi cititorii din România.

Rep.: - Eu cred, totuşi, că dacă filmele lui Tarkovski incită în continuare interesul, este un semn că lumea, încetul cu încetul, se schimbă, chiar dacă foarte lent. Judecând după mărturisirile din jurnalele sale, dacă Andrei ar fi fost convins că filmele sale nu pot schimba nimic, cred că nu le-ar mai fi făcut...

MT: - În ultima vreme Andrei era într-o dispoziţie foarte pesimistă, la fel cum sunt eu acum. Ce poate face această pătură atât de subţire de oameni? Cum poate ea schimba lumea?! Să dea Dumnezeu să fie aşa!

Rep.: - Cunosc actori, al căror univers spiritual - după cum declară ei înşişi - s-a schimbat în urma colaborării cu Andrei Tarkovski. Bunăoară, Nikolai Burliaev, interpretul lui Ivan din Copilăria lui Ivan şi al lui Boriska din Rubliov.

MT: - Desigur, aşa ceva se întâmplă, şi nu doar cu actorii. De pildă, un scenograf - nu-mi aduc acum aminte numele lui - chiar a devenit preot. A părăsit lumea, s-a stabilit într-o fundătură a Rusiei, unde se străduieşte să refacă o biserică, ce este constant jefuită, cu toate că nici nu ai ce fura din ea... Este un om temerar. Nu demult a apărut un interviu cu el, în care a declarat că munca cu Andrei a avut o înrâurire importantă asupra lui. Da, neîndoielnic, oamenii se schimbau sub influenţa lui. Eu mă refeream, desigur, la un nivel mult mai larg.

Rep.: - Credeţi că se poate vorbi astăzi de un "mit Tarkovski", închegat în jurul personalităţii lui? Nu consideraţi că astfel de mitizări pot fi dăunătoare? Ori mai periculoase sunt demistificările?

MT: - Nu trebuie confundat mitul cu moda. În cazul nostru, cred că acest mit a început să se înfiripe încă din timpul vieţii lui Andrei, ceea ce era firesc, pentru că fiecare film vorbea despre om, despre căutările lui spirituale, despre contradicţiile sufletului omenesc, despre căutarea căii drepte în viaţa aceasta. Andrei crea el însuşi, sub ochii mei, această imagine, acest “mit”, el însuşi şi-a ales această cale anevoioasă de profet. Era cu totul străin de cinematograful comercial. Este interesant să amintim două personalităţi care au pornit împreună: Mihalkov-Koncealovski şi Tarkovski. Căile lor s-au despărţit tranşant. Dacă aţi citit cărţile lui Koncealovski, aţi simţit ce atitudine are acolo faţă de Tarkovski. Pe de o parte, se înclină în faţa lui, fără a-l înţelege, dar îl şi compătimeşte pentru că şi-a ales calea atât de grea de a purta către oameni cuvântul proorocesc. Dar, cum se ştie, nu există prooroc în propria ţară, de aceea soarta lui Andrei în Rusia a fost foarte grea. După plecarea lui în străinătate, ne-au sosit multe scrisori - cele mai multe erau despre Călăuza, ultimul său film făcut în patrie. Scrisorile erau extraordinare, oamenii i se adresau, într-adevăr, ca unui învăţător, ca unui îndrumător spiritual.

Rep.: - Un fenomen tipic pentru supravieţuirea spirituală prin cultură în regimurile totalitare.

MT: - Da, pentru că atunci nu aveam nici un fel de repere. Mitul socialist, comunist se consumase, lumea nu mai avea nevoie de el, s-a dezumflat ca un balon, din care n-a rămas decât o coajă jalnică, de care nimeni nu mai avea nevoie. De aceea, filmele lui Andrei erau foarte necesare. Primeam foarte multe scrisori. Un tânăr invalid povestea cum voise să-şi pună capăt zilelor, pentru că nu vedea în viaţă nici o perspectivă, mai ales pentru el însuşi; acest tânăr i-a mulţumit lui Andrei că i-a dat speranţă, că i-a dat ideea sacrificiului de sine, nădejdea în Dumnezeu, credinţa. Astfel de scrisori erau foarte multe. De aceea, cred că “mitul”, în sensul pozitiv al cuvântului, era benefic.

Rep.: - Să revenim la modul de receptare în patrie a operei lui Andrei în ultimii ani din viaţa regizorului.

MT: - Atitudinea faţă de Andrei Tarkovski s-a schimbat foarte mult şi în Rusia. Într-o anumită perioadă, după o lungă tăcere, numele lui s-a întors în patrie; era cam cu un an înainte de moartea lui, când boala sa devenise public cunoscută şi când, prin eforturile Marinei Vladi, fiului său Andrei i s-a permis să iasă din ţară ca că-şi vadă tatăl. Filmele lui au reînceput deodată să circule, s-au întors în patrie - desigur, mulţumită celor ce stăteau atunci la cârma cinematografiei sovietice, Elem Klimov şi Smirnov. Datorită unei tendinţe generale de deschidere, manifestate atunci la nivelul conducerii, s-a permis prezentarea filmelor lui Andrei. Atunci s-a născut o colosală “modă Tarkovski”. Îmi aduc aminte că, într-un interviu cu Serghei Soloviov, acesta se plângea că, practic, fiecare absolvent de liceu îl numea ca regizor preferat pe Andrei Tarkovski. Desigur că acest fapt nu putea să nu-i irite pe unii funcţionari din cinematografie şi chiar a apărut termenul de “tarkovskianism”, care era, într-un fel, jignitor pentru Andrei, întru cât era destul de impropriu: Andrei a avut foarte puţini imitatori. Au existat, desigur, un Aleksandr Kaidanovski, care se declara el însuşi urmaş al lui Tarkovski, i-am citit chiar eu această declaraţie, există Sokurov, care este uneori asimilat ucenicilor lui Tarkovski, cu toate că este, de fapt, un regizor cu un univers de sine stătător. Cu toate acestea, termenul s-a născut. Eu cred că el se datorează, pur şi simplu, maliţiei criticilor noştri de film, ştiu ce fel de oameni sunt aceştia, pe unii am încetat să-i mai respect, îi consider pe unii un fel de… devoratori de cadavre. Nu ştiu, sunt foarte dezamăgită, în afara unor cazuri cu totul singulare, am ajuns să îi privesc cu mare prudenţă pe aceşti oameni, pur şi simplu mă tem de ei. A fost o vreme când ei au început să lucreze, într-un fel, împotriva lui Andrei Tarkovski. A apărut un anumit stil al criticii noastre, desigur, legat de postmodernismul din literatură, care trebuia să desfiinţeze vechile canoane, să dărâme vechii idoli; aşa ceva a mai existat, Rusia a mai trecut prin asta după Revoluţia Roşie, când însuşi Puşkin, de pildă, era dat jos din corabia modernităţii!
    Această poveste l-a atins şi pe tata. Ţin minte că în revista Iskusstvo Kino a apărut articolul unui oarecare Soloviov - desigur, nu este marele Soloviov, ci un oarecare ziarist din Leningrad – despre care se dovedise că fusese turnător; chiar el a scris o povestire pe tema asta, mânjind multă lume cu murdării; apoi s-a căit, dar trădase deja nişte oameni. Apoi a ajuns în America, după care a îndrăznit să scrie un articol absolut respingător despre tatăl nostru, poetul Arseni Tarkovski, despre care toată lumea vorbea totdeauna în termenii cei mai elogioşi. Desigur, facem cu toţii greşeli în viaţă. Dar despre Arseni Tarkovski se putea vorbi numai ca despre un om cu totul onorabil. Şi, deodată, apare un astfel de articol respingător. Tendinţa aceasta demolatoare s-a atins, desigur, şi de Andrei. Dar această perioadă a trecut destul de repede, s-a risipit, absolvenţii de liceu au acum şi alţi regizori preferaţi, pe lângă Tarkovski, li s-au schimbat şi criteriile…
    Dar repet, e extraordinar că cinematograful lui Andrei continuă să trăiască. Interesul constant faţă de Andrei Tarkovski, care există până astăzi mărturiseşte ceva foarte semnificativ şi profund. Înseamnă că, până azi, el prezintă importanţă pentru o anumită categorie de oameni.

R.: - E o chestiune de generaţie?

M.T.: - Nu, nu tocmai. Vine foarte mult tineret la filmele lui andrei. De curând, la Londra a fost proiectată Oglinda; la bilete a fost o coadă imensă. Mai târziu, după lansarea remake-ului american al filmului Solaris, a apărut un pretext potrivit pentru a ne aminti de pelicula lui Andrei. Prietena mea Leila Alexander, care lucrase cu Andrei ca traducătoare şi ca asistent de regie la Sacrificiul, a fost invitată să ia cuvântul la cineclubul rusesc de la Londra. Ea mi-a povestit că venise la film un număr imens de oameni, iar expunerea ei a fost ascultată cu mult interes. Pentru pregătirea expunerii - ţinuse să se pregătească foarte serios - a intrat într-o librărie să cumpere romanul Solaris al lui Stanislaw Lem ca să-l recitească. Băieţii care vindeau cărţi au întrebat-o de ce dorea tocmai acea carte şi dacă văzuse filmul. Ea le-a răspuns: “Încă nu, dar vreau să-l văd” (se referea la filmul lui Soderberg). Băieţii i-au spus: “Nu vă duceţi, e o porcărie. Mergeţi mai bine la filmul lui Tarkovski”. Când s-a dus, totuşi, să vadă remake-ul, în sală erau numai doi spectatori. Iar la Solaris-ul lui Andrei, care rula în aceeaşi perioadă, venise foarte multă lume. Ăsta-i Tarkovski, ce poţi să-i faci!

TARKOVSKI. FILMUL CA RUGĂCIUNE. O poetică a sacrului în cinematograful lui Andrei Tarkovski

ELENA DULGHERU, EDITURA ARCA ÎNVIERII, 2002

4. MOTIVUL CHRISTIC
....Dumnezeu niciodată nu Se impune, Duhul Sfânt iubeşte smerenia şi Se pogoară în inimile – iar, în artă, am putea completa: în simbolurile şi în imaginile – smerite. Pe acestea le înduhovniceşte. Există o “înduhovnicire" a imaginii, pe care poeticile n-au înregistrat-o încă?

4.1. De la arta icoanei la un cinematograf creştin

Da, există o poetică a imaginii mărturisitoare în Duh, ea este păstrată de arta icoanei. “Arta sacră ortodoxă este expresia vizuală a dogmei transfigurării” – spune teologul şi istoricul de artă bizantină Leonid Uspensky . Arta icoanei păstrează viziunea teurgică asupra lumii, arhetipul, modelul antropologic originar: asemănarea cu Dumnezeu după har, sfinţenia, către care suntem cu toţii chemaţi. Frumuseţea din icoană este puritate spirituală, frumuseţe interioară, “podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (I Petr. 3, 4) – continuă acelaşi exeget. Contemplând chipurile din icoană, omul în rugăciune îşi poate readuce în minte profilul originar al fiinţei, pe care râvneşte să-l restaureze. “Cel ce înţelege frumuseţea icoanei ajunge la înţelegerea arhetipului” – spunea, acum un mileniu şi jumătate, Sfântul Grigorie de Nyssa.


Icoana este singurul obiect din sfera culturii care dă seama de caracterul liturgic, euharistic al relaţiei omului cu Dumnezeu: împărtăşirea cu Dumnezeu prin artă este posibilă numai în taina icoanei, ori a unei arte ce poartă trăsăturile icoanei.


Lumina icoanei limpezeşte soarta lumii – rosteşte inspirat teologul Pavel Evdochimov . Iar, la un nivel mult mai umil duhovniceşte, “predicând” dintr-un amvon al cetăţii, lumina câtorva pelicule de celuloid a limpezit conştiinţa unor generaţii căutătoare de adevăr, atunci când Adevărul se afla sub interdicţie; şi continuă să lumineze conştiinţe astăzi, când duhul lumii acesteia nu pregetă să umbrească cu o sumedenie de forme parazite lumina Adevărului. Da, există, astăzi, o misiune apostolică a artei. La un alt nivel, neaflată în legătură directă cu ritul liturgic şi încă în căutare de sine, există o artă care, fără a fi născută direct din sânul Bisericii, se reaşază, cu cuminţenie, sub oblăduirea ei. Cinematograful este o artă care încă se naşte – spunea regizorul Aleksandr Sokurov. Există astăzi o familie de artişti ale căror drumuri pendulează, roditor, între atelierul de creaţie şi biserică, care reînvaţă să-şi lase penelul purtat de duhul rugăciunii. Inspiraţia creatoare, dacă se vrea grăitoare de Adevăr, trebuie să se lase adumbrită de rugăciune. Arta adevărată se redescoperă a fi preoţie, transmisă nu prin punerea mâinilor, ci prin primirea de Sus a harului, a talantului, iar rolul artistului este acela de a înapoia cu smerenie, înmulţit prin sudoare, jertfă şi rugăciune, rodul darului său; de a-l înapoia nu lumii şi altarelor ei, ci Dăruitorului, lui Dumnezeu, prin mărturisire şi împlinirea, prin Artă, a aceloraşi porunci, comune tuturor.

Actul artistic este, în esenţa sa, un act religios, este o jertfă. “Filmer comme un act de foi" – caracteriza Antoine de Baeque modul de a fi cineast al lui Andrei Tarkovski . (p. 141-143).

DIAC. ANDREI KURAEV - PECETEA LUI ANTIHRIST, CODURILE DE BARE ŞI SEMNELE VREMURILOR

Editura SOPHIA, 2005.
Tradus după: Сегодня ли дают печать антихриста? Пятнадцать вопросов об ИНН, din volumul О нашем поражении, Изд. "Светоляр", Фонд "Благовест", Санкт-Петербург, 1999.
Originalul a apărut cu binecuvântarea Arhiepiscopului de Herson şi Taurida, Ionofan.
 
FRAGMENT DIN CAP. 9. CE ESTE “PECETEA FIAREI”?
   Nu putem să nu observăm că în tradiţia patristică sunt puţine referiri la tema “peceţii fiarei”. Sfinţii Părinţi erau atenţi la locul de unde va ieşi antihrist; la cel drept care se va da; la minunile pe care le va face; la în ce vor trebui să creadă şi în ce nu vor trebui să creadă creştinii acelor vremuri. Dar semnul exterior pe care îl va pune antihrist pe cei ce i se vor închina i-a interesat mai puţin pe Sfinţii Părinţi. Importantă este închinarea.

   Sfântul Ippolit al Romei înţelegea prin semnul de pe mână fumigaţia cu tămâie jertfită în faţa idolului, iar prin semnul de pe frunte, purtarea unei cununi rituale păgâne. “El le porunceşte tuturor să instaleze pretutindeni instrumente de fumingaţie, astfel încât nimeni dintre sfinţi să nu poată cumpăra, nici vinde, decât dacă mai întâi va aduce jertfă. Acesta este semnul de pe mâna dreaptă. Iar semnul de pe frunte arată că toţi vor fi încununaţi şi toţi vor purta cunună de foc, dar nu cununa vieţii, ci a morţii. Aşa a făcut şi Antioh Epifanie cu iudeii”i. Prin “cununa de foc” se înţelege un marcaj făcut cu fierul încins (vezi 3 Macab. 2, 24). Despre jertfa la idoli, ca o condiţie a comerţului, arhim. Ianuarie explică următoarele. “Versetul al 17-lea spune că fiecare om, care nu se va supune cultului împăratului, va fi ameninţat cu boicotul economic. Unul ca aceasta se lipseşte de mijloace de trai. Aici vedem din nou o radicalizare şi o generalizare a experienţei concrete de la sfârşitul veacului I. Creştinul care dorea să practice comerţul sau un meşteşug oarecare trebuia să aparţină unei bresle sau corporaţii corespunzătoare. Această comunitate cerea participarea la ritualuri religioase închinate zeului ocrotitor sau împăratului. Creştinul care nu făcea acest lucru îşi punea în pericol situaţia economică. În afară de aceasta, există indicii că în Efes, oraş în care ocârmuirea locală răspândea cu un zel deosebit cultul împăratului, exista un obicei: fiecare om care venea la piaţă trebuia, la intrare, să aducă o jertfă şi primea un semn făcut cu cerneală pe încheietura mâinii sau pe frunte (vezi Iez. 9). Numai acesta îi dădea dreptul să cumpere sau să vândă”.
   Dar cum anume va arăta ştampila exterioară care va pecetlui falsa credinţă, aceasta are o mai mică importanţă. Şi, în orice caz, Sfinţii Părinţi nu au spus nimic despre materialul din care va fi făcută pecetea. Această circumspecţie tradiţională este justificată, parţial, de faptul că dacă omul se va convinge că pecetea fiarei i se va da într-un anumit mod (de pildă, sub forma codului de bare sau a unui microcip), atunci, dacă forma peceţii va fi alta, el nu va putea sesiza din timp pericolul duhovnicesc care îl ameninţă sub o înfăţişare neaşteptată.

FRAGMENT DIN CAP 6. CUM SĂ-L RECUNOAŞTEM PE ANTIHRIST?
   Cea mai exactă, mai literală şi mai istorică semnificaţie a cuvintelor Apostolui Ioan despre taina “celor trei de şase” este: “regele Israelului”. 666 este semnificaţia numerică a formulei “ha-melek – le-işra’el”. Sfântul Apostol Ioan nu a descifrat direct acest număr, întrucât dacă acest nume ar fi fost scris de-a dreptul, iudeii s-ar fi îndepărtat imediat de cele predicate de Evangheliei. Deoarece asta înseamnă că acel mesia, a cărui venire este aşteptată de iudei de mai multe milenii va fi duşmanul lui Dumnezeu, un fals hristos. Acest avertisment al Apostolui Ioan le înlesneşte mult viaţa creştinilor.
   Noi nu trebuie să ghicim după mintea noastră dacă a venit, sau nu antihrist, dacă îşi pune deja capcanele, sau nu. De fapt, creştinul ortodox nu trebuie să manifeste un interes special în căutarea lui antihrist. El nici nu trebuie căutat: se va arăta singur lumii. Trebuie doar, din când în când, să te uiţi la postul de televiziune NTVii... Una din deosebirile fundamentale între creştinism şi iudaism constă în faptul că, din punctul de vedere al iudaismului, Mesia nu poate veni în lume pe ascuns. Puterea lui trebuie să fie vădită şi revoluţia pe care o va produce în ordinea lumii trebuie să fie, de asemeni, evidentă tuturor. Numai creştinii, obişnuiţi cu imaginea “ascunsă”, de taină a lui Hristos, de la prima Sa venire, sunt înclinaţi să presupună că la fel ar putea să fie şi aşteptările mesianice ale iudeilor. Dar aceasta este o proiecţie eronată a propriilor concepţii şi credinţe asupra unor oameni complet diferiţi. Mesia al iudeilor va fi proclamat în mod public şi tunător. El va fi încoronat şi înscăunat în Templul din Ierusalimiii. El va fi nu numai un om politic, ci şi un lider care va pretinde închinare religioasă. “El nu va aduce lumea la idolatrie, dar va fi vrăjmaş al lui Dumnezeu, va respinge toţi zeii şi va porunci lumii să i se închine lui, în locul lui Dumnezeu şi va trona în Templul lui Dumnezeu – nu numai în cel din Ierusalim, ci peste tot în biserici”iv. Conform admirabilei observaţii a lui M. Markiş, “Omul va rămâne om: respingerea minciunii nu poate fi dezrădăcinată din el. Iar când vom fi deja dezgustaţi de toate măruntele, ponositele semiadevăruri particulare – din fiecare confesiune, din fiecare Biserică a noastră – atunci ni se va propune, în schimb, o superminciună, una singură, globală, puternică, evidentă şi ultimă”.

ACATIST ÎN CINSTEA ICOANEI MAICII DOMNULUI NUMITĂ „SPORIREA MINŢII“

EDITURA ARCA ÎNVIERII, 2004
Titlu original: Акафист в честь чудотворныя иконы Пресвятей Богородице "ПРИБАВЛЕНИЕ УМА"

TROPAR, GLAS IV
O, Preasfântă Maică a lui Hristos, Dumnezeul nostru,
a Dătătorului de binefaceri,
Păzeşte întreaga lume cu milostivirea ta
Şi dăruieşte-ne nouă, robilor tăi, minte şi înţelepciune,
Luminează sufletele noastre cu lumina Fiului tău,
Tu, una Atotlăudată,
Preaslăvită de heruvimi şi de serafimi.

CONDAC, GLAS II:
Ceea ce cu mintea lui Hristos ne luminezi, pe tine te lăudăm, Maică Preacurată a Domnului, a Ţiitorului întregii făpturi, al frumuseţilor lumii văzute şi nevăzute, ceea ce cu razele Vieţii pe noi ne luminezi.

ACATIST ÎN CINSTEA ICOANEI MAICII DOMNULUI „SPORIREA MINŢII“
CONDAC 1
Celei alese dintre toate neamurile, Maicii lui Dumnezeu, Împărătesei cerului şi a pământului, celei ce întregii lumi vindecare duhovnicească îi dăruieşte, cântare de mulţumire îi aducem pentru comoara dumnezeiască ce ne-a dăruit-o, făcătoarea de minuni a ei icoană, numită „Sporirea minţii“, cu care îngrădiţi fiind, cu luminoasă bucurie slăvim şi cu dragoste glăsuim:
Bucură-te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte şi înţelepciune credincioşilor tăi le dăruieşti!

ICOS 1
Îngerul vestitor în cetatea Nazaret a fost trimis către Preacurata Pruncă Maria, ca să-i grăiască: Bucură-te! Iar Preacurata, auzind a arhanghelului bună vestire, în smerenia inimii ei, aşa i-a răspuns: Iată, roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Atunci Dumnezeu-Cuvântul în pântecele ei S-a întrupat. Iar noi, păcătoşii, pe Maica lui Hristos Dumnezeul nostru cu evlavie cinstind-o, aşa cum îngerul ne-a învăţat, cu smerenie să-i cântăm Celei pline de har:
Bucură-te, ceea ce eşti binecuvântată între femei;
Bucură-te, ceea ce de la Domnul har ai aflat.
Bucură-te, cea adumbrită de puterea Celui Preaînalt;
Bucură-te, ceea ce de Duhul Sfânt ai fost sfinţită.
Bucură-te, roabă credincioasă a Domnului;
Bucură-te, Pruncă de Dumnezeu aleasă.
Bucură-te, ceea ce pe Mântuitorul lumii ai născut;
Bucură-te, Maica Luminii, ceea ce pe toţi îi luminezi.
Bucură-te, ceea ce întreci mintea celor înţelepţi;
Bucură-te, ceea ce rosturile credincioşilor le desluşeşti.
Bucură-te, Împărăteasa cerului şi a pământului;
Bucură-te, că pe tine te fericesc toate neamurile.
Bucură-te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte şi înţelepciune credincioşilor tăi le dăruieşti!

CONDAC 2
Văzând, Preaneprihănită, dorirea poporului celui nou, pe binevestitorul evanghelicelor taine, Apostolul Luca, l-ai blagoslovit, preacurat chipul tău să-l zugrăvească şi, privind la acesta, cu putere ai grăit: Cu acest chip zugrăvit vor fi harul meu şi puterea. De aceea, în faţa sfintelor tale icoane, cu care întreaga lume creştină ai împodobit, cu evlavie ne închinăm şi, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru tine, Îi cântăm: Aliluia!

ICOS 2
Ceea ce cereasca înţelepciune o descoperi, Fecioară Preacurată, tuturor credincioşilor ai binevoit a le descoperi că în lume lucrează voia lui Dumnezeu, bună, bineplăcută şi desăvârşită, care depăşeşte orice minte. Caută spre noi, Născătoare de Dumnezeu atotlăudată şi cu lumina adevărului luminează-ne, mângâie-ne ca o Maică, pe calea cea dreaptă ne călăuzeşte, ca astfel să-ţi strigăm, cei ce ne rugăm ţie:
Bucură-te, ceea ce pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu o ai născut;
Bucură-te, ceea ce pe Dumnezeu cu omul L-ai unit.
Bucură-te, ceea ce sufletele noastre cu lumina minţii le luminezi;
Bucură-te, vas negrăit al slavei lui Dumnezeu.
Bucură-te, începătoare a cinstirii sfintelor icoane;
Bucură-te, dătătoarea comorilor duhovniceşti.
Bucură-te, ceea ce sfintelor tale icoane har le dăruieşti;
Bucură-te, căci privind la icoanele tale, ţie ne închinăm.
Bucură-te, ceea ce prin sfintele tale icoane întregii lumi vindecări dăruieşti;
Bucură-te, ceea ce minţile şi inimile noastre la cer le ridici.
Bucură-te, ceea ce întreaga zidire cu raza harului tău ai luminat;
Bucură-te, ceea ce împreună cu Fiul tău-Dumnezeu de-a pururi împărăţeşti.
Bucură-te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte şi înţelepciune credincioşilor tăi le dăruieşti!

CONDAC 3
Adumbriţi fiind de puterea harului, nişte creştini evlavioşi în cetatea Nazaretului au ajuns şi acolo casa Născătoarei de Dumnezeu au aflat, unde Preacurata s-a născut şi binevestirea arhanghelului a primit, şi au mutat Sfânta Casă în pământul Italiei, în oraşul Loreto. Până în zilele noastre, în catul de sus al Sfintei Case icoana Născătoarei de Dumnezeu, din lemn făurită, se păstrează , pe care cereştile puteri îngereşti nevăzut o înconjoară şi cu cucernicie o cinstesc, cu bucurie cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

ICOS 3
Milostivire de maică având spre tot neamul creştinesc, toate colţurile lumii le chemi la mântuire, Preacurată Născătoare de Dumnezeu, de aceea în casa ta felurite neamuri din multe ţări sosesc şi în faţa icoanei tale îşi mărturisesc păcatele. De aceea, de la răsărit şi până la apus icoana ta se proslăveşte şi credincioşii izbăviţi de boli, de dureri şi de necazuri mulţumire îţi aduc, strigând către tine:
Bucură-te, casă pe care Înţelepciunea lui Dumnezeu Sieşi şi-a zidit;
Bucură-te, cetate dumnezeiască, ce din mica cetate a Nazaretului ai venit.
Bucură-te, ceea ce prin naşterea ta casa lui Dumnezeu ai luminat;
Bucură-te, Pruncă, mai înaltă decât Sfânta Sfintelor.
Bucură-te, ceea ce cu dumnezeiescul Prunc De-dinainte-de-veci în Nazaret ai sosit;
Bucură-te, ceea ce tainei mântuirii neamului omenesc ai slujit.
Bucură-te, scară, pe care de la pământ la cer ne suim;
Bucură-te, minunat acoperământ al întregii lumi.
Bucură-te, căci cu credinţă preacuratului tău chip zugrăvit ne închinăm;
Bucură-te, căci de la el daruri pline de har pentru mântuirea sufletelor noastre luăm.
Bucură-te, ceea ce semne minunate prin icoanele tale săvârşeşti;
Bucură-te, puternică apărătoare a neamului creştinesc.
Bucură-te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte şi înţelepciune credincioşilor tăi le dăruieşti!

CONDAC 4
Un oarecare zugrav de urgia unei boli cumplite fiind stăpânit şi la tulburarea minţii ajungând, de la doctorii pământeşti nici un folos nu a aflat. Atunci Preacurata Născătoare bolnavului i s-a arătat şi să-i zugrăvească icoana, care sfinţeşte casa ei din oraşul Loreto i-a poruncit. Acestea împlinind, zugravul s-a vindecat şi, din acea zi, icoana pictată „Sporirea minţii“ a numit-o, cântând în faţa ei cântare de laudă lui Dumnezeu: Aliluia!

ICOS 4
Creştinii din ţara Rusiei auzind că, spre bucuria şi mângâierea lor, Preacurata Născătoare să le dea icoana sa numită „Sporirea minţii“ a binevoit, cu multe chipuri ale ei bisericile şi casele şi-au împodobit, de la care mulţime de semne negrăite şi minuni din belşug se săvârşeau pentru toţi cei ce cu credinţă se apropiau şi îi cântau Preabinecuvântatei Născătoare aşa:
Bucură-te, ceea ce cinstita icoană a chipului tău spre mângâiere şi sfinţire ne-ai dăruit;
Bucură-te, ceea ce durerile sufleteşti şi trupeşti cu icoana ta grabnic le tămăduieşti.
Bucură-te, ceea ce pământul Rusiei cu acoperământul milostivirii tale l-ai adumbrit;
Bucură-te, ceea ce pe iubitorii şi cinstitorii icoanei tale de toate necazurile îi izbăveşti.
Bucură-te, ceea ce în chip nevăzut, împreună cu sfintele tale icoane, în casele noastre pătrunzi;
Bucură-te, ceea ce binecuvântare şi bucurie astfel ne dăruieşti.
Bucură-te, ceea ce pe cei părăsiţi de doctori în preaputernicele tale braţe îi primeşti;
Bucură-te, vindecătoare a celor ce minţile, din pricina bolii, şi-au rătăcit.
Bucură-te, nădejdea celor fără de nădejde;
Bucură-te, luminarea cugetelor noastre.
Bucură-te, oglindă curată a cunoştinţei adevărului;
Bucură-te, căci de la răsărit până la apus numele tău se fericeşte.
Bucură-te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte şi înţelepciune credincioşilor tăi le dăruieşti!

CONDAC 5
Asemeni unei stele călăuzite de Dumnezeu s-a arătat icoana ta, Maică a Domnului: ţara Rusiei şi oraşele ei le sfinţeşte, pe cei aflaţi în întunericul neştiinţei cu lumina cunoştinţei dumnezeieşti îi luminează, mintea noastră cea întunecată de păcate o limpezeşte, pe cei rătăciţi pe calea poruncilor Fiului tău şi Dumnezeu îi îndrumă, Căruia spre mulţumire Îi cântăm: Aliluia!

ICOS 5
Văzând comoara dumnezeiască, icoana minunată a Maicii Domnului, către aceasta cu sârguinţă să alergăm, pentru ca în neputinţe vindecare, în mâhniri mângâiere, în necazuri izbăvire să primim şi cu bucurie să-i cântăm Apărătoarei noastre:
Bucură-te, ceea ce cu ivirea icoanei tale pe credincioşi i-ai luminat;
Bucură-te, căci prin tine Soarele Dreptăţii, Dumnezeul nostru în întuneric a strălucit.
Bucură-te, Maică a Luminii Minţii, care cu harul tău întreaga lume ai luminat-o;
Bucură-te, ceea ce cu zorile harului ne înţelepţeşti.
Bucură-te, ceea ce cu lumina ta întunericul neştiinţei noastre îl risipeşti;
Bucură-te, Fecioară, căci prin tine lumina cunoştinţei dumnezeieşti tuturor le-a strălucit.
Bucură-te, candelă nestinsă, ceea ce flacăra credinţei o aprinzi;
Bucură-te, ceea ce calea virtuţilor o desluşeşti.
Bucură-te, izvorul sfinţeniei;
Bucură-te, puternica noastră Apăratoare de necazuri şi de urgii.
Bucură-te, făclie neostoită a iubirii dumnezeieşti;
Bucură-te, ceea ce prin strălucirea minunilor tale primăvara mântuirii o binevesteşti.
Bucură-te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte şi înţelepciune credincioşilor tăi le dăruieşti!

CONDAC 6
Întreaga lume propovăduieşte milostivirea ta, o, Maică a Domnului nostru, căci în toate oraşele şi satele de pe pământul Rusiei icoana ta, cea numită „Sporirea minţii“ cu raze de minuni străluceşte, luminând sufletele noastre cu lumina harului dumnezeiesc şi îndemnându-ne să-I cântăm lui Dumnezeu, Celui ce te-a proslăvit: Aliluia!

ICOS 6
Strălucit-a în cinstita ta icoană, Preacurată, lumina mântuirii celor rătăciţi în bezna păcatelor şi a patimilor şi toţi cei ce cu credinţă şi evlavie se roagă în faţa ei grabnic ajutor primesc. Întunecimea minţilor noastre cu lumina ta risipeşte-o, Atotlăudată, şi dă-le să vadă lumina cea adevărată tuturor celor ce cu dragoste îţi cântă aşa:
Bucură-te, stea neapusă, ceea ce Soarele dreptăţii în lume l-ai adus;
Bucură-te, Maica Luminii celei adevărate, care luminează sufletele credincioşilor.
Bucură-te, povăţuitoarea învăţăturii celei pline de har;
Bucură-te, ceea ce cu luminosul tău acoperământ mintea noastră tulburată o luminezi.
Bucură-te, zare neînserată, ce risipeşti pâcla păcatelor noastre;
Bucură-te, ceea ce ne izbăveşti de întuneric şi de veşnicele cazne.
Bucură-te, ceea ce de cursele vrăjmaşului ne slobozeşti;
Bucură-te, ceea ce nebunia lumii acesteia o biruieşti.
Bucură-te, doborârea învăţăturilor stricătoare de suflet;
Bucură-te, dăruitoarea învăţăturilor folositoare.
Bucură-te, ceea ce mângâiere cu icoana ta ne dăruieşti;
Bucură-te, ceea ce cu lumina bucuriei sufletele ni le întăreşti.
Bucură-te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte şi înţelepciune credincioşilor tăi le dăruieşti!

CONDAC 7
Vrând ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, preamilostivul Dumnezeu şi Ziditorul nostru i-a dăruit Maicii Sale pentru noi icoana "Sporirea minţii", pentru ca toţi cei ce cu credinţă se roagă în faţa ei, primind puterea cuvântului, minte şi înţelepciune, în liniştea cugetului lor să-I cânte Domnului şi Împăratului nostru: Aliluia!

ICOS 7
Noi şi preaslăvite minuni credincioşilor le descoperi, Maică a lui Dumnezeu, prin sfânta ta icoană: cu puterea harului lui Hristos pe cei cu mintea tulburată îi luminezi, de nebunie ne fereşti, slăbiciunile le întremezi şi tuturor ce aleargă la tămăduitoarea ta icoană grabnică vindecare le dăruieşti, îndemnându-i să-ţi cânte:
Bucură-te, ceea ce ne scoţi din adâncul neştiinţei;
Bucură-te, ceea ce mintea multora o luminezi.
Bucură-te, ceea ce cuvântul înţelepciunii celor ce îl cer, îl dăruieşti;
Bucură-te, ceea ce minţile celor fără de minte le întregeşti.
Bucură-te, izgonitoarea cugetelor păcătoase;
Bucură-te, îmblânzitoarea inimilor învârtoşate.
Bucură-te, ceea ce mintea spre Dumnezeu ne-o înalţi;
Bucură-te, înţelepţitoarea neînţelepţilor.
Bucură-te, povăţuitoarea noastră spre evlavie;
Bucură-te, ceea ce veşnica bucurie ne-o hărăzeşti.
Bucură-te, ceea ce rugăciunile binecredincioşilor spre Fiul tău şi Dumnezeu le aduci;
Bucură-te, ceea ce însăţi neîncetat pentru noi toţi te rogi la Prestolul Atotţiitorului.
Bucură-te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte şi înţelepciune credincioşilor tăi le dăruieşti!

CONDAC 8
Nespus este a privi la icoana ta pe lemn zugrăvită, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu Fecioară, care, cu dumnezeiasca ta putere, duhurile întunericului le risipeşte şi celor slabi la minte şi cu greutate la învăţătură minte le dăruieşte. Şi noi, cei ce pierim în păcate, cu lacrimi te rugăm, izbăveşte-ne de duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, de întunericul nechibzuinţei, pentru ca întotdeauna să-I cântăm Domnului şi Mântuitorului nostru: Aliluia!

ICOS 8
Tot pământul Rusiei este plin, ca de nişte aştri luminaţi de Dumnezeu, de făcătoarele de minuni ale tale icoane, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, printre care şi icoana „Sporirea minţii“, care cu har străluceşte şi inimile noastre îngheţate cu semnele milostivirii tale faţă de noi, păcătoşii, le încălzeşte. Pentru aceasta în faţa sfânt chipului tău genunchii plecându-ne, ţie îţi cântăm, Preacurată, aşa:
Bucură-te, ceea ce necazurile noastre în bucurii le prefaci;
Bucură-te, ceea ce de săgeţile aprinse ale vicleanului ne ocroteşti.
Bucură-te, învăţătoarea pruncilor şi păzitoarea lor cea plină de har;
Bucură-te, Ocrotitoarea şi Călăuzitoarea preaînţeleaptă a tinereţii.
Bucură-te, ceea ce copiilor cu greutăţi la învăţătură minte le dăruieşti;
Bucură-te, ceea ce strici cursele vrăjmaşului.
Bucură-te, ceea ce luminezi cugetele credincioşilor;
Bucură-te, ceea ce-i ruşinezi pe necredincioşi.
Bucură-te, vindecătoarea celor stăpâniţi de întunecarea minţii;
Bucură-te, că harul icoanei tale alungă pe demoni.
Bucură-te, Maica milostivirii şi a bunătăţilor;
Bucură-te, nădejdea mântuirii noastre.
Bucură-te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte şi înţelepciune credincioşilor tăi le dăruieşti!

CONDAC 9
Toate fiinţele îngereşti ţie cu evlavie îţi slujesc, o, Crăiasă a cerului şi a pământului, iar neamul omenesc laudă îţi aduce şi sfânta ta icoană o cinsteşte, pe care spre bucurie şi mângâiere ne-ai dăruit-o. Învaţă-ne, Preabună, cu vrednicie să te slăvim şi Mântuitorului lumii, Celui din tine născut să-I cântăm: Aliluia!

ICOS 9
Ritorii omeneşti nu se pricep a cunoaşte taina slujirii tale neamului creştinesc, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, nici nu pot înţelege puterea minunată de la icoanele tale izvorâtă pentru toată trebuinţa sufletească şi trupească a oamenilor. Iar noi, creştinii drept slăvitori, cu lacrimi de bucurie în ochi în faţa sfintei tale icoane stând, te slăvim, Fecioară Plină de har, şi grăim:
Bucură-te, bucuria îngerilor;
Bucură-te, cea căreia arhanghelii i se închină.
Bucură-te, ceea ce de heruvimi în văzduh eşti întâmpinată;
Bucură-te, cea căreia laudă îi aduc serafimii.
Bucură-te, podoabă strălucitoare a Bisericii cereşti şi pământeşti;
Bucură-te, ceea ce eşti mai înaltă decât toate puterile cereşti.
Bucură-te, ceea ce eşti cinstită de oştirile cereşti;
Bucură-te, slava tuturor pământenilor.
Bucură-te, ceea ce minţile noastre cu icoana ta spre Cel Preaînalt le ridici;
Bucură-te, Călăuzitoarea noastră spre Patria cerească.
Bucură-te, ceea ce cu lumina sufletului tău tot pământul îl îmbrăţişezi;
Bucură-te, ceea ce în faţa Crucii Fiului tău pe toţi ne-ai înfiat.
Bucură-te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte şi înţelepciune credincioşilor tăi le dăruieşti!

CONDAC 10
Dorind să mântuiască lumea de nebunia şi de amăgirea vrăjmaşului, Domnul Cel iubitor de oameni ne-a dăruit minunata ta icoană, Născătoare de Dumnezeu. În faţa ei cei tulburaţi la minte se tămăduiesc, cei chinuiţi de demoni se izbăvesc, suferinzii mângâiere şi bucurie dobândesc. Pentru aceasta slăvind pe Dumnezeu, Cel ce astfel de milostiviri ne dăruieşte, să-I cântăm cântare de mulţumire: Aliluia.

ICOS 10
Zid nebiruit şi Acoperământ fii nouă, Preacurată, împotriva năvălirii vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, ocrotindu-ne de orice boală şi năpastă. Pentru aceasta, cu credinţă căzând la icoana ta „Sporirea minţii“, pentru haric ajutor şi tămăduirea tuturor neputinţelor trupeşti şi sufleteşti, cu bucurie îţi cântăm aşa:
Bucură-te, Păzitoarea noastră de căile pierzării;
Bucură-te, îndrumătoarea credincioşilor spre tot lucrul cel adevărat.
Bucură-te, izgonitoarea duhului bolii şi al leneviei;
Bucură-te, dobândirea duhului înţelepciunii şi al puterii.
Bucură-te, ceea ce pe vrăjmaşi cu puterea lui Dumnezeu îi ruşinezi;
Bucură-te, ceea ce destrami sfaturile necinstitorilor.
Bucură-te, ceea ce sănătate demonizaţilor le dăruieşti;
Bucură-te, tămăduitoarea cumplitelor neputinţe.
Bucură-te, izbăvitoarea noastră de moarte duhovnicească;
Bucură-te, ceea ce cu lacrimile tale păcatele noastre le curăţeşti.
Bucură-te, ceea ce cu bucurie duhovnicească în chip minunat ne îndestulezi;
Bucură-te, ceea ce şi în veacul viitor veşnice bucurii ne hărăzeşti.
Bucură-te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte şi înţelepciune credincioşilor tăi le dăruieşti!

CONDAC 11
Cântare de mulţumire îţi aducem în faţa preacinstitului tău chip, o, Preacurată, pentru negrăita ta milostivire către noi şi ne rugăm, Ceea e eşti Plină de har: păzeşte minţile şi inimile noastre de învăţăturile stricătoare, de necredinţă şi de superstiţii, apără ţara Rusiei de toată neorânduiala iscată în patria noastră de potrivnicii credinţei şi învredniceşte-ne cu inimă curată să-L slăvim pe Ziditorul nostru, cântându-I cântarea: Aliluia.

ICOS 11
Ca pe o făclie purtătoare de lumină vedem icoana ta, Maică a Domnului, cu strălucirea minunilor tale pământul nostru luminându-l, pe calea mântuirii îndrumându-ne şi inimile noastre către tine, Preacurată, cu dragoste aprinzându-le. Iar noi, cunoscând puterea harului tău, cu cântări de bucurie te proslăvim aşa:
Bucură-te, ceea ce îl întreci cu înţelepciunea pe Solomon;
Bucură-te, ceea ce ascunsele taine dumnezeieşti le descoperi credincioşilor.
Bucură-te, ceea ce pe neînţelepţi preaînţelepţi îi arăţi;
Bucură-te, fulger, ce luminezi sufletele.
Bucură-te, ceea ce ruşinezi înţelepciunea deşartă a veacului acestuia;
Bucură-te, ceea ce pe cei orbiţi de aceasta pe calea dreptăţii îi povăţuieşti.
Bucură-te, ceea ce înnoieşti minţile celor ce din tot sufletul se pocăiesc;
Bucură-te, ceea ce în ceasul descumpănirii gândul cel bun în inimă ni-l dăruieşti.
Bucură-te, descoperirea înţelepciunii şi bunătăţii lui Dumnezeu;
Bucură-te, frumuseţea lumii de sus.
Bucură-te, ceea ce minunata ta icoană ca pe un dar ceresc ne-ai descoperit;
Bucură-te, izvorul bucuriei neîncetate.
Bucură-te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte şi înţelepciune credincioşilor tăi le dăruieşti!

CONDAC 12
O, Preabună, cere pentru noi harul dumnezeiesc de la Fiul tău şi Dumnezeu, întinde-ne o mână de ajutor, ca să nu murim nepocăiţi; cu iubirea ta încălzeşte-ne, curăţeşte minţile noastre de gândurile păcătoase, limpezeşte ochii inimii noastre ca să vadă calea mântuirii şi învredniceşte-ne ca şi în viaţa aceasta, şi în Împărăţia cerească să-I cântăm Ziditorului şi Făcătorului nostru: Aliluia.

ICOS 12
Cântând minunile tale, prin icoana ta săvârşite, pe tine te lăudăm, Crăiasă, te slăvim şi te preamărim, ceea ce cu adevărat eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită, fără de asemănare decât serafimii. Caută din cer, Născătoare de Dumnezeu, către cei ce stau în faţa sfintei tale icoane şi harul tău trimite-ni-l nouă, izbăveşte de tot necazul şi ispitele vrăjmaşilor pe cei ce te cântă pe tine, ca pe Apărătoarea şi Ocrotitoarea noastră, aşa:
Bucură-te, ceea ce cu rugăciunile tale întreaga lume o mântuieşti;
Bucură-te, mângâierea amarnicului veac de acum.
Bucură-te, Maica Luminii, ceea ce cu lumina curăţiei tale pe toţi îi luminezi;
Bucură-te, ceea ce ne descoperi tainele voii lui Dumnezeu.
Bucură-te, ceea ce pământul Rusiei ca moştenire ţi l-ai ales;
Bucură-te, ceea ce cu icoanele tale făcătoare de minuni pământul Rusiei l-ai binecuvântat.
Bucură-te, ceea ce în chip minunat prin icoana ta la Lumina Adevărului ne înalţi;
Bucură-te, ceea ce cu har de la icoana ta în chip nevăzut ne acoperi.
Bucură-te, ceea ce bucurie harică verşi în inimile iubitorilor de Dumnezeu;
Bucură-te, ceea ce uşile milostivirii dumnezeieşti cu mijlocirea ta le deschizi.
Bucură-te, ceea ce darurile Sfântului Duh ne ajuţi a le dobândi;
Bucură-te, una curată şi binecuvântată între femei.
Bucură-te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte şi înţelepciune credincioşilor tăi le dăruieşti!

CONDAC 13
Maică Atotlăudată a Luminii Peste-tot-fiitoare şi a Părintelui Înţelepciunii, tu eşti lumina mâhniţilor, sporirea minţii şi bucuria inimilor noastre; auzi-ne pe noi şi primeşte rugăciunea noastră, a păcătoşilor, înţelepţeşte-ne pe noi, neînţelepţii şi povăţuieşte-ne să cântăm şi să ne rugăm în faţa icoanei tale, „Sporirea minţii“ numită. Nu înceta a te ruga pentru noi, nevrednicii robii tăi, cei ce te slăvim şi Fiului tău şi Dumnezeu Îi cântăm: Aliluia.

Acest condac se citeşte de trei ori, apoi se repetă Icosul 1 şi Condacul 1.

RUGĂCIUNE
Preacurată Născătoare de Dumnezeu, Casa pe care Înţelepciunea lui Dumnezeu Sieşi Şi-a zidit-o, dătătoarea darurilor duhovniceşti, ceea ce de la cele lumeşti la cele dinainte de lume mintea noastră o înalţi şi pe toţi la cunoştinţa înţelepciunii îi ridici! Primeşte această cântare de rugăciune de la noi, nevrednicii robii tăi, care cu credinţă şi cu smerenie ne închinăm în faţa preacinstitei tale icoane! Înduplecă-L pe Fiul tău şi Dumnezeul nostru să le dea mai marilor noştri înţelepciune şi putere, judecătorilor dreptate şi necăutare la faţa omului, păstorilor înţelepciune duhovnicească, râvnă şi bună pază a sufletelor noastre, învăţătorilor smerită înţelepciune, fiilor ascultare şi nouă tuturor duhul chibzuinţei şi al evlaviei, duhul smereniei şi al blândeţii, duhul curăţiei şi al adevărului.
Şi acum, Maică Prealăudată, dă-ne bună sporire a minţii, pe cei aflaţi în vrajbă şi în dezbinare împacă-i, uneşte-i şi pune între ei legătură de iubire nedespărţită, pe cei rătăciţi din nesocotinţă întoarce-i spre lumina adevărului lui Hristos, povăţuieşte-i frica de Dumnezeu, înfrânarea şi hărnicia, dă-le cuvântul înţelepciunii şi cunoştinţe folositoare de suflet celor ce le cer, luminează-ne cu bucuria cea nepieritoare, ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită decât serafimii.
Iar noi, văzând faptele minunate şi preachibzuita Înţelepciune a lui Dumnezeu în lume şi în viaţa noastră, să ne înstrăinăm de deşertăciunea pământească şi de prisositoarele griji lumeşti şi să ne ridicăm minţile şi inimile noastre spre cer, pentru ca, prin ocrotirea şi ajutorul tău, mărire, laudă, mulţumire şi închinare pentru toate să-I aducem întreit slăvitului Dumnezeu şi Ziditorului tuturor, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Ioan Maximovici, Predici şi îndrumări duhovniceşti

Editura SOPHIA, 2001 (reeditată).
Traducere după: Святитель русского зарубежия, вселенский чудотворец Иоанн, Издательство Православный паломник, Москва, 1997.

FRAGMENTE

Păcatul regicidului

   După moartea lui Saul, care a căzut în propria sabie în timpul luptei cu Filistineii, un Amalecit a fugit să-i vestească aceasta lui David, care era pe atunci prigonit de Saul. Crezând că David se va bucura de vestea adusă, el a hotărât să se dea drept ucigaşul lui Saul, ca să-şi mărească astfel răsplata. Însă, ascultând povestea născocită de Amalecit, cum că, la rugămintea lui Saul, care ar fi fost rănit, acesta l-a omorât, David îşi smulse hainele şi la fel făcură toţi cei care erau cu el. Ei plânseră, se jeluiră şi postiră până seara. Şi i-a spus David tânărului care îi povestise acestea: “De unde eşti?”. Acesta i-a răspus: “Sunt fiul unui străin Amalecit”. Atunci David l-a întrebat: “Cum de nu te-ai temut tu să ridici mâna ca să-l ucizi pe Unsul Domnului?” şi i-a poruncit uneia dintre slugi să îl omoare. În acest timp David a spus: “Sângele tău să fie pe capul tău, căci buzele tale au mărturisit împotriva ta, când ai zis: Eu am ucis pe unsul Domnului” (II Reg. 1, 1-16). Aşa a fost pedepsit străinul care s-a dat drept ucigaşul lui Saul. El a fost supus unei pedepse crunte, cu toate că Saul făcuse mult rău, fapt pentru care Domnul S-a depărtat de la el şi Saul a ajuns prigonitorul nevinovatului David.
   Din cuvintele lui David vedem că el se îndoia de adevărul povestirii Amalecitului şi nu era convins că acela era ucigaşul lui Saul; totuşi, l-a condamnat la moarte, considerând vrednic de moarte chiar simplul fapt de a se numi pe sine ucigaş de rege şi lauda cu o asemenea faptă.
   De câte ori este mai grea şi mai păcătoasă, aşadar, uciderea dreptcredinciosului Uns al lui Dumnezeu? De câte ori este mai mare pedeapsa care trebuie să atârne asupra ucigaşilor Ţarului Nikolai al II-lea şi ai Familiei sale?!
   Spre deosebire de Saul, care s-a depărtat de Dumnezeu şi care pentru aceasta a fost părăsit de El, Ţarul Nikolai al II-lea este modelul evlaviei şi al totalei supuneri în faţa voii lui Dumnezeu.
   Primind nu ungerea Vechiului Testament, ci pecetea harică a Duhului Sfânt în taina mirungerii, Împăratul Nikolai al II-lea a fost credincios până la sfârşitul vieţii înaltei sale chemări şi şi-a înţeles toată responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu. În fiecare faptă, Împăratul Nikolai al II-lea îşi dădea raportul în faţa propriei conştiinţe, “umbla în faţa Domnului”. Blagocestiv nu doar cu numele, ci şi cu faptele în zilele bunăstării sale pământeşti, în zilele de ispită a dovedit o răbdare asemenea răbdării dreptului Iov. Asupra unui asemenea Ţar s-au ridicat mâinile criminalilor şi în urma suferinţelor în care-a fost încercat, el s-a curăţit ca aurul în foc, devenind un pătimitor nevinovat în deplinul înţeles al cuvântului.
   Crima împotriva Ţarului Nikolai al II-lea este cu atât mai cumplită şi mai păcătoasă, cu cât împreună cu el a fost ucisă întreaga sa Familie, copiii cu totul nevinovaţi! Astfel de crime nu rămân nepedepsite. Ele strigă la cer şi pogoară mânia lui Dumnezeu asupra pământului. Dacă un străin, ce s-a numit pe sine ucigaş al lui Saul, a fost condamnat la moarte, pentru uciderea Ţarului Pătimitor lipsit de apărare şi a Familiei sale suferă astăzi întregul popor rus, care a îngăduit această groaznică nelegiuire şi a tăcut când Ţarul a fost umilit şi privat de libertate.
   Dreptatea lui Dumnezeu ne cere o adâncă recunoaştere a păcătoşeniei faptelor săvârşite şi pocăinţă în faţa memoriei Ţarului Mucenic.
   Amintirea Sfinţilor cneji nevinovaţi Boris şi Gleb a trezit conştiinţa ruşilor în timpul tulburărilor feudale şi i-a ruşinat pe cnejii care începuseră dezbinarea. Sângele Sfântului şi Marelui Cneaz Igor a produs o transformare sufletească în inimile kievenilor şi a unit Kievul şi Cernigovul în cinstirea Sfântului Cneaz ucis.
   Sfântul Andrei Bogoliubski a sfinţit cu sângele său unitatea de stat a Rusiei, instaurată la destul de multă vreme după sfârşitul său mucenicesc.
   Cinstirea în întreaga ţară a Sfântului Mihail al Tverului a vindecat rănile de pe corpul Rusiei, pricinuite de luptele dintre Moscova şi Tver.
   Proslăvirea Sfântului Ţarevici Dimitrie a luminat conştiinţa ruşilor, le-a împrospătat forţele morale şi, după zdruncinări anevoioase, a dus la renaşterea Rusiei.
   Ţarul Mucenic Nikolai al II-lea cu Familia sa multpătimitoare intră astăzi în rândul acestor răbdători de chinuri. Crima majoră săvârşită trebuie ştearsă prin cinstirea lui arzătoare şi prin proslăvirea nevoinţelor sale. În faţa Celui înjosit, defăimat şi chinuit trebuie să se plece Rusia, aşa cum odinioară s-au plecat kievenii în faţa Cuviosului Cneaz Igor, martirizat de ei, la fel cum locuitorii Vladimirului şi Suzdalului s-au plecat în faţa Marelui Cneaz ucis, Andrei Bogoliubski!
   Abia atunci Ţarul Pătimitor va căpăta îndrăzneală la Dumnezeu şi rugăciunea lui va mântui pământul Rusiei de nenorocirile pe care le îndură. Atunci Ţarul Mucenic şi cei pătimitori dimpreună cu el vor deveni noii apărători cereşti ai Sfintei Rusii. Nevinovatul sânge vărsat va face Rusia să renască şi o va acoperi de o nouă slavă! (Din Cap. PREDICI ŞI ARTICOLE ALE EPISOPULUI IOAN)

Nădăjduind la ajutorul Preasfinţitului Ioan

   Adesea suntem nemulţumiţi de vremurile noastre, de răcirea duhovnicească, de lipsa unor descoperiri minunate vizibile, pentru întărirea creştinilor. Dar nu este, oare, o mare minune descoperirea moaştelor Preasfinţitului şi făcătorului de minuni Ioan? Nu este oare o minune că atâta lume a putut veni la proslăvire, să se spovedească şi să se împărtăşească la sfintele moaşte ale Vlădicăi şi să-şi descopere, în acest fel, într-o minunată unitate de simţire, năzuinţa comună spre viaţa veşnică? Exemple ale ajutorului Preasfinţitului Ioan dat celor ce cu credinţă aleargă la el sunt nenumărate şi se văd peste tot.
    Doamna M.Z. a vrut să meargă la proslăvire, dar nu avea bani îndeajuns şi iată că a sunat la aeroport şi i s-a spus că există un singur bilet până la San Francisco şi, pe deasupra, la un preţ incredibil de mic, încât funcţionarul a fost nevoit să verifice de mai multe ori şi să telefoneze şefului său, ca să se încredinţeze că preţul era cel corect. Câteva călugăriţe doreau să meargă la proslăvire, dar nu aveau bani şi, deodată, au primit exact atâţia bani, de câţi era nevoie pentru biletele de drum. Oameni care, în condiţii obişnuite, nici nu visau la o călătorie în America, şi-au strâns fiecare bănuţ pe care-l aveau ca să ajungă aici. Unui om din America de Sud nu i se aproba concediu pentru această călătorie şi el hotărî să-şi dea demisia, cu toate că ştia că îi va fi greu să-şi găsească apoi de lucru, numai ca să ajungă la Preasfinţitul, întrucât avea încredere că el va aranja totul.
    Preotul Andrei Kensis relatează ce i-au povestit după miezonoptica proslăvirii pelerinul pe care îl găzduia în zilele acelea, împreună cu băiatul său: pe când se ruga pentru fiul său în faţa iconiţei Preasfinţitului, primite după închinarea la sfintele moaşte, fiul se trezi şi, ridicându-se în pat în capul oaselor, deschise ochii, îşi împreună mâinile pentru binecuvântare şi rosti: “Vlădică, binecuvântaţi!”. Primind blagoslovenia, băiatul se culcă la loc şi adormi.
   Unui bărbat care trebuia să plece la război în Vietnam, episcopul Nectarie i-a dat o icoană de botez de-a Vlădicăi Ioan: îl reprezenta pe Sfântul Arhistrateg Mihail; omul a purtat-o pe toată durata războiului. El o păstrează şi azi, ca pe o mare sfinţenie. În timpul proslăvirii ea a început treptat, dar vizibil, să se înnoiască singură.
    Starea sănătăţii fiului nou-născut al preotului Gheorghi Lardas din Huston (Texas) era atât de alarmantă pentru medici, care presupuneau că pruncul are gastrită, încât a fost luată hotărârea să fie botezat imediat. Taina se sâvârşi în spital, exact în timp ce, la San Francisco, avea loc miezonoptica proslăvirii. Pruncul a fost botezat în cinstea Preasfinţitului Ioan. Sâmbătă, spre orele 6 dimineaţa, copilul se înzdrăveni îndeajuns ca să suporte operaţia. Apoi, imediat după prima slujbă făcută Preasfinţitului, medicul le telefonă părinţilor ca să-i înştiinţeze de rezultatele pozitive ale analizelor. De asemeni, operaţia a reuşit cu bine, pruncul începu să se însănătoşească şi acum este perfect sănătos. (Relatare din Cap. OSPĂŢUL CREDINŢEI)

SFÂNTUL SERGHIE DE RADONEJ, TEOLOGUL SFINTEI TREIMI

Traducere adaptată după:  Епифаний Премудрый, Житие Святого Сергия Радонежского (ÎNŢELEPTUL EPIFANIE, VIAŢA SFÂNTULUI SERGHIE DE RADONEJ).
EDITURA ARCA ÎNVIERII, 2000.

FRAGMENTE

     Ieromonahul Epifanie, cărturar şi scriitor bisericesc, şi-a început viaţa monahală în a doua jumătate secolului al XIV-lea în cetatea Rostovului, în Mănăstirea Sfântului Grigorie Teologul. După un pelerinaj la locurile sfinte, în care vizitează Ierusalimul, Athosul, Constantinopolul, la revenirea în patrie monahul Epifanie se îndreaptă direct către Lavra Sfintei Treimi, la Cuviosul Serghie de Radonej, care se proslăvise până dincolo de hotarele Rusiei, ca un bărbat sfânt şi făcător de minuni, la care venea multă lume cu diferite necazuri şi îşi găsea alinare. Epifanie veni şi el ca ucenic la Cuviosul Serghie şi rămase pentru totdeauna în mănăstirea lui, învăţând de la sfântul stareţ înţelepciunea şi multe virtuţi. După moartea lui Serghie, Epifanie mai trăi vreo treizeci de ani în Lavra Sfintei Treimi şi trecu la cele veşnice în jurul anului 1420.
    La mulţi ani după moartea Cuviosului Serghie, înţelegând că viaţa unui asemenea luminător le-ar putea fi multora de folos spre mântuire şi văzând că nimeni nu s-a apucat să o consemneze, Înţeleptul Epifanie începe să studieze viaţa Cuviosului şi să strângă material de la cei care l-au cunoscut personal sau au auzit despre el, despre faptele şi minunile lui. [...] În 1418 începe să scrie şi redactează Viaţa Sfântului Serghie de Radonej într-un singur an. A rezultat o lucrare amplă, cuprinzând multe momente povăţuitoare din viaţa Sfântului [...]. Ea a cunoscut o mare răspândire, fiind citită de multe generaţii şi transcrisă de multe ori.
    Înţeleptul Epifanie a mai scris Viaţa Episcopului Ştefan al Permului (în 1396); tot lui îi sunt atribuite şi scrieri, ca Introducerea la Letopiseţul Tverului şi Călătoria lui Epifanie în sfânta cetate a Ierusalimului. (Din Cap. ÎNŢELEPTUL EPIFANIE, AUTORUL VIEŢII SFÂNTULUI SERGHIE DE RADONEJ).

"Cuviosul, părintele nostru Serghie s-a născut în anul 6822 de la Facerea Lumii , în satul Varniţî din regiunea Rostovului, din părinţi nobili şi evlavioşi: pe tatăl său îl chema Chiril, iar pe mama sa, Maria, ambii robi bineplăcuţi lui Dumnezeu, drepţi în faţa Domnului şi în faţa oamenilor, fiind înfrumuseţaţi şi imbogatiti cu multe feluri de virtuţi plăcute Domnului. Nu a îngăduit Dumnezeu ca un asemenea prunc, care urma să lumineze lumii, să se nască din părinţi nevrednici. Ci mai întâi Domnul zidi şi îi pregăti pe aceşti cinstiţi părinţi, pentru ca apoi, din aceştia, să-l ridice pe bineplăcutul Său. [...] Şi s-a petrecut o anumită minune înainte de naşterea Cuviosului: s-a întâmplat ceva care nu poate fi trecut sub tăcere. Odată, pe când copilul se afla încă în pântecele maicii sale – se petrecea într-o zi de duminică – maica sa veni, ca de obicei, la biserică, în timpul cântării Sfintei Liturghii. Şi stătea în pridvor împreună cu alte femei; iar când toată lumea aştepta în tăcere să se înceapă citirea Sfintei Evanghelii, deodată pruncul începu să strige în pântecele maicii sale, încât mulţi s-au speriat de acel ţipăt, de această preaslăvită minune, săvârşită de prunc. Şi din nou, înainte de a se începe cântarea Imnului Heruvic, adică “Cei ce pe Heruvimi”, deodată pruncul începu a striga tare a doua oară din pântecele maicii sale, mai tare ca prima dată, astfel încât glasul său se răspândi în întreaga biserică, şi maica lui stătea îngrozită, iar femeile care erau de faţă se întrebau cu nedumerire şi spuneau în sinea lor: “Ce va fi cu pruncul acesta?”. Iar când preotul rosti “Să luăm aminte, sfintele sfinţilor!”, pruncul strigă din nou cu glas tare, a treia oară". [Din Cap. 1 - Începutul vieţii lui Serghie]

*    *    *
    Odată Fericitul părinte se ruga, precum avea obiceiul, în faţa icoanei Maicii Domnului nostru Iisus Hristos şi, ridicându-şi adesea ochii spre icoană, spunea aşa:  “Preacurată Maică a Hristosului meu, ocrotitoarea şi apărătoarea, ajutătoarea de nădejde a neamului omenesc! Păzeşte-ne pe noi, nevrednicii, şi roagă-L neîncetat pe Fiul tău şi Dumnezeul nostru ca să nu părăsească sfânt lăcaşul acesta, care a fost zidit spre lauda şi veşnica cinstire a sfântului Său Nume. Nădăjduim în ocrotirea şi în rugăciunile tale, Maică a iubitului meu Hristos, căci mare îndrăzneală au robii tăi în faţa lui Dumnezeu, Care este liniştea tuturor şi limanul mântuirii”.
    Aşa se ruga Cuviosul şi cânta Canonul de mulţumire către Preacurata Născătoare de Dumnezeu, adică Acatistul, iar când isprăvi Canonul şi se aşeză puţin să se odihnească, îi zise ucenicului său, Miheia: “Fiule! Fii cu luare-aminte şi priveghează, căci vom avea vedenie minunată şi înfricoşătoare în ceasul acesta”.
    Şi, în timp ce grăia aşa, deodată se auzi o voce: “Iată, soseşte Preacurata!”. Auzind vocea, sfântul stareţ ieşi afară repede din chilie în tindă. Şi o lumină orbitoare, strălucind mai tare decât soarele, îl acoperi cu totul şi Cuviosul o văzu pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu însoţită de doi apostoli, de Petru şi de Ioan, strălucind în lumină de negrăit. Când o zări, Cuviosul căzu cu faţa la pământ, neavând puterea să îndure lumina năucitoare.
    Iar Preacurata se atinse de Fericitul cu mâinile ei şi îi spuse: “Nu te teme, alesul meu! Am venit la tine să te vizitez. Ţi-a fost auzită rugăciunea pentru ucenicii tăi, pentru care te rogi şi pentru lăcaşul tău – şi nu te mai amărî, căci de acum încolo va fi aici îndestulare din toate, şi nu doar în timpul vieţii tale, ci şi după plecarea ta la Domnul eu nu voi părăsi lăcaşul tău, ci îi voi da din belşug toate cele trebuincioase, trimiţându-i de toate şi apărându-l”. Spunând acestea, Preacurata se făcu nevăzută.
   Cuviosul, cu mintea zdruncinată, fu cuprins de mare cutremurare şi de spaimă. Când îşi reveni, treptat, în fire, stareţul îl văzu pe ucenicul său zăcând pe jos, mai mult mort decât viu şi îl ridică. Acela se aruncă îngrozit la picioarele Cuviosului, grăind: “Spune-mi, părinte, pentru Dumnezeu, ce fel de vedenie minunată a fost asta? Era cât pe-aci ca duhul să mi se desprindă de trup, într-atât de strălucitoare fu vedenia”.
   Iar Cuviosul se bucura cu sufletul şi faţa lui era luminoasă de bucurie, dar nu putu răspunde nimic, ci îi spuse doar ucenicului: “Rabdă, copile, că şi în mine freamătă duhul de la minunata vedenie”. Cei doi stăteau în picioare, înmărmuriţi. Apoi, în sfârşit, Cuviosul îi spuse ucenicului său: “Fiule, trimite-i la mine pe Isaac şi pe Simon”.
    Când aceştia sosiră, părintele le povesti totul aşa cum se petrecuse, cum a văzut-o pe Preacurata Născătoare împreună cu apostolii şi ce făgăduinţe minunate i-a făcut Preacurata. Când ucenicii auziră, îi cuprinse o bucurie nespusă; cântară cu toţii o rugăciune către Maica Domnului şi Îl slăviră împreună pe Dumnezeu. Şi toată noaptea Cuviosul nu avu somn, gândindu-se la neasemuita vedenie.
   Întru pomenirea acestei vedenii, în anul 1734, în timpul arhimandritului Valaam, cu binecuvântarea Sfântului Sinod fu zidită o biserică în cinstea Cuviosului Miheia. (Cap. 26, VIZITA MAICII DOMNULUI).

FRAGMENT DIN POSTFAŢĂ
"Existã sfinţi întemeietori de culturã şi civilizaţie, ziditori de aşezãminte de binefacere, de şcoli şi mãnãstiri, sfinţi melozi şi cãrturari, autori de rugãciuni, de canoane şi cântãri bisericeşti; existã sfinţi care s-au implicat în politicã – mai bine zis, la care alergau împuterniciţii lumii pentru ajutor în dezlegarea grelelor probleme ale cetãţii; existã sfinţi teologi care, prin cuvânt şi trãire, le-au luminat semenilor cuvântul lui Dumnezeu; existã mari asceţi, pilde de vieţuire creştinã despãtimitã, existã fãcãtori de minuni, grabnic ajutãtori la toatã vremea pentru cei ce aleargã la ei cu fierbinte şi smeritã evlavie. Toate aceste virtuţi s-au îngemãnat în chip minunat în personalitatea Sfântului Serghie de Radonej. Da, el a fost începãtor de culturã şi civilizatie creştinã, ucenicii sãi directi au întemeiat peste patruzeci de mãnãstiri; în însemnãrile vremii, Cuviosul este numit cãpetenia şi dascãlul tuturor mãnãstirilor care se aflã în Rusia; rugãciunile lui au readus la viaţã trupuri moarte şi suflete rãtãcite, la el alergau mai-marii pãmântului, cerând neputincioşi ajutor împotriva urgiei nãvãlitorilor; pilda lui de ascezã a devenit chip de urmat pentru multe generaţii de ucenici, pânã în zilele noastre... Toate acestea sunt minunat descrise în dulcea voroavã a veacului al XIV-lea, cu o evlavie şi veneratie preamãritoare care ne sunt astãzi greu accesibile, de hagiograful Cuviosului, înţeleptul monah cãrturar Epifanie".

PAVEL FLORENSKI, DOGMATICĂ ŞI DOGMATISM, Studii şi eseuri teologice

EDITURA ANASTASIA, 1998.
Traducerea a fost făcută după volumele: СВЯЩЕННИК ПАВЕЛ ФЛОРЕНСКИЙ – СОЧИНЕНИЯ В ЧЕТЫРЕХ ТОМАХ, ТОМ 1, Издательство „МЫСЛЬ", МОСКВА 1994 şi ПАВЕЛ ФЛОРЕНСЛИЙ – „ОПРАВДАНИЕ КОСМОСА", Изд. Высших Гуманитарных Курсов, САНКТ ПЕТЕРБУРГ 1994.

      Părintele Pavel Aleksandrovici Florenski, teolog remarcabil, filozof şi om de ştiinţă, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii ruse a „epocii de argint", s-a născut pe 9 / 22 ianuarie 1882, lângă localitatea Evlah din gubernia Elisavetopol. Primind botezul în biserica Sfântului David-Mtaţmidski din Tiflis, Luminătorul Filipp şi Apostolul Pavel îi deveniră proteguitorii cei mai apropiaţi. [...] Pânã la mijlocul secolului al XIX-lea, cei din neamul Florenski au aparţinut clerului: Ioan (sfârşitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea); diaconul Afanasie Ivanov (1732-1794); diaconul Maftei Afanasiev (1757- ?); paracliserul Andrei Matfeev (1786-1826 sau 1829); Ivan Andreevici Florenski (1815-1866); Aleksandr Ivanovici Florenski (1850-1908).
    Bunicul, Ivan Andreevici Florenski, a absolvit Şcoala Teologică din Luhovsk, apoi Seminarul Teologic din Kostroma. Însă, „din dragoste pentru ştiinţă" – cum scrie P.A. Florenski – şi în pofida rugăminţilor Mitropolitului Filaret însuşi, rupe relaţiile cu părinţii şi, „alegând sărăcia", renunţă la cariera preoţească şi se înscrie la Academia Militară de Medicină.
     Pe linie paternă, Pavel Aleksandrovici a moştenit atât înclinaţiile ştiinţifice, cât şi pe cele teologice. „Cei din neamul Florenski s-au remarcat întotdeauna prin spiritul novator, au fost iniţiatorii unor întregi curente şi orientări, deschizători de orizonturi şi de noi unghiuri de vedere asupra lucrurilor." [...] Strămoşii mamei, Olga Pavlovna Saparova (1859-1951), cu numele armenesc Salomeea, veneau din Ghiulistan (regiunea Karabah). Rădăcinile lor, cunoscute încă din secolul al XVI-lea, au trecut atât prin Armenia, cât şi prin Gruzia. După tradiţie, numele armenesc al familiei, Saparian, provine din cuvântul „scut", „apărătoare", primit de ramura aristocrată a familiei, Melik-Begliarov, pentru ajutorul militar acordat regatului gruzin. De la neamul Saparovilor, Florenski a moştenit o sensibilitate acută faţă de frumuseţea lumii materiale şi al concretului. [...] Diferitele confesiuni ale părinţilor, cât şi aplecarea asupra cunoaşterii omeneşti, au fost motivele pentru care Pavel Florenski nu a căpătat din familie deprinderile vieţii religioase. [...] „În privinţa educaţiei religioase, am crescut totalmente ca un sălbatic – scria mai târziu părintele Pavel. Nu fusesem dus niciodată. la biserică, pe teme religioase nu discutam cu nimeni, nici nu ştiam să mă închin."
     [...] La sfârşitul cursului gimnazial, la vârsta de17 ani, Florenski traversează o criză spirituală: el descoperă caracterul limitat şi relativ al cunoaşterii fizice, care-l pune în faţa întrebării referitoare la existenţa unui adevăr absolut şi total. Este momentul când Pavel Florenski face pasul hotărâtor către o concepţie religioasă asupra lumii. Trecerea sa la credinţă s-a făcut sub influenţa chemărilor lui Dumnezeu, pe care le-a povestit pe larg în „Amintirile" sale. Odată, pe când dormea, el îşi simţi trupul îngropat de viu în ocnă, la muncă silnică. A fost o trăire tainică a întunericului absolut, a nefiinţei, a infernului. «O disperare fără margini puse stăpânire pe mine şi am conştientizat imposibilitatea definitivă de a ieşi de aici, despărţirea definitivă de lumea văzută. În acea clipă, o rază infinit de subţire, care era sau lumină nevăzută, ori sunet neauzit, a adus numele : Dumnezeu. Nu era încă nici revelaţie, nici renaştere, ci numai vestirea posibilei lumini. Însă această veste conţinea speranţa şi, alături de ea, conştiinţa tulburătoare şi subită că moartea sau mântuirea sunt posibile numai prin acest nume şi prin nici un altul. Nu ştiam nici de ce, şi nici cum poate fi dată mântuirea. Nu înţelegeam unde am nimerit, şi de ce aici nimic pământesc nu are putere. Însă o realitate nouă, pe cât de neînţeleasă, pe atât de neîndoielnică, mi se înfăţişa faţă către faţă: există o zonă a întunericului şi a morţii, şi există posibilitatea salvării din ea. Acest fapt mi s-a dezvăluit brusc, la fel cum, la munte, printr-o ruptură a oceanului de ceaţă, se întrevede deodată o prăpastie adâncă. Pentru mine, aceasta a fost revelaţie, descoperire, cutremur, lovitură. După fulgerarea acestei lovituri, m-am sculat deodată, ca şi cum m-ar fi trezit o forţă exterioară şi, fără să ştiu de ce, însă trăgând concluzia celor trăite, am strigat de s-a auzit în toată camera: „Nu, nu se poate trăi fără Dumnezeu !"» (fragmente din Cap. VIAŢA PĂRINTELUI PAVEL FLORENSKI, pp. 13-16).

*    *    *
Rupându-se de tot ce este viu, de tot ce e intim, de tot ce este apropiat şi nesfârşit de drag sufletului omenesc, de tot ce îneacă inima de dorul depărtărilor, eliminând aroma experienţei religioase personale, sistemul de concepte religioase a încetat să mai fie convingător pentru cei ce-l resping şi atrăgător pentru cei care-l acceptă. Nu este cazul să vorbim aici despre credincioşi şi necredincioşi ca sinonim al ortodocşilor şi al neortodocşilor. Căci azi există „atei" credincioşi, după cum există şi ortodocşi fără credinţă. Ultimii, lipsiţi de consistenţă religioasă, sunt gata, cu o obtuză deferenţă, să accepte orice schemă purtând vreo ştampilă cunoscută, numai să nu se îngreuneze cu un efort cerebral, şi mărturisesc dinainte orice, dacă poartă inscripţia „Avec approbation et privileges du Roi", fie acesta Simbolul Credinţei ori aberaţiile nu ştiu cui; în aceeaşi măsură, primii [„ateii" credincioşi], sfâşiaţi de nevoia chinuitoare de a da o formă focului vieţii spirituale şi fiind total incapabili să se folosească în acest scop de schemele deja existente, nu doresc şi nu pot să le primească orbeşte, ca nişte sclavi, fără a vedea adevărul. Şi, dacă din gura unui „ortodox" putem auzi uneori, direct sau indirect, afirmaţia cinică: „Eu n-am treabă cu Dumnezeu, important este cultul", de pe buzele unui „ateu" se va desprinde, cu altă ocazie, mărturisirea ruşinată că lui îi trebuie Dumnezeu şi numai Dumnezeu, iar toate celelalte sunt numai paiete colorate şi luciu de suprafaţă. Şi nu este lipsită de fond remarca lui Lev Tolstoi, că mulţi cred nu în dogme, ci în faptul că trebuie să credem în ele. O formă goală mortificată nu poartă în sine adevăr interior şi de aceea devine idol. Aici nu ne este de folos nici ornamentul filigranat al conceptelor dogmatice, nici profunzimea de conţinut a sistemului, nici tradiţia. Sistemul a devenit anost până la disperare şi cu totul neconvingător pentru cei mai mulţi, şi adesea chiar pentru cei care recunosc în întregime Evanghelia. Ar fi însă prea pripit să-i învinuim pe cei ce-şi recunosc cu sinceritate pierderea legăturii. Este mult mai corect să cercetăm dacă nu există elemente de aceeaşi orientare şi la mulţi dintre ceilalţi, care nu se desprind şi, recunoscând tristul adevăr, să elucidăm cauza acestei răceli. Numai îndepărtând cauza, vom putea privi prin prisma vieţii reale sistemul dogmelor – această ţesătură dantelată de cristale, închegată de-a lungul a multe veacuri, din cele mai fine şi mai aromate emanaţii înspre cer ale sufletului, în răceala purificatoare a minţii.
      Dogmatica a fost înlocuită de dogmatism – iată dezlegarea enigmei răcelii noastre în faţa formelor minunate ale dogmaticii, lipsite însă de viaţă, pentru noi. În conştiinţa contemporană, dogmatica a încetat să mai fie legată de sentimente vii şi de percepţii autentice. Trupul şi sufletul Weltanschauung-ului religios s-au desprins unul de celălalt. Am avut grijă numai de noi înşine, nevoind nici o clipă să ne părăsim punctul nostru de vedere şi, în final, am uitat cum am ajuns în acel punct. Nu este greu de înţeles de ce alţii nu găsesc intrarea în grandioasa catedrală gotică, minunată în întregimea ei, ca şi în părţile sale, însă fără trepte şi fără pridvor. Nenumăratele ferestre se întunecă sumbre, acoperite de pânze de păianjen, în timp ce trecătorul, atingându-le cu sfială, îşi continuă drumul spre paraclisul casei sale. Iar credincioşii, necunoscând ieşirea din propria lor biserică, palizi şi fără viaţă, se plimbă pe lângă grandioasele coloane, aruncă priviri prin ferestrele lanceolate şi, din buzele anemiate, în loc de rugăciuni, mormăie anateme către trecătorii de pe stradă, care poate că vor – şi asta se întâmplă atât de des – la rândul lor, să intre în biserică ca să se roage.
      În locul ajutorului reciproc şi a cunoaşterii de sine, în locul lucrării spirituale colective, ne îmbufnăm pe cel ce nu este în stare să spargă nucile noastre pietrificate şi îşi continuă drumul său, lăsat în voia sorţii. Sau întoarcem chiar noi spatele comorilor nepreţuite, strânse de generaţiile trecute, în loc să luăm asupra noastră păcatul adunat şi, cu jarul autentic al cunoşterii de Dumnezeu, să topim gheţurile care au încătuşat măreţele zidiri ale Sfinţilor Părinţi, ale înaintaşilor noştri, care au avut sfânta îndrăzneală să scrie deasupra portalului : „Dumnezeului Celui Cunoscut". Da, uitate sunt tradiţiile sfinţilor părinţi ai dogmaticii, uitate sunt învăţăturile bătrânilor filozofi ruşi, care construiau biserici cu hramul Sfintei Sofii – ale înţelepciunii dumnezeieşti, şi ţineau să se închine „ Dumnezeului Celui Cunoscut". Ce are de făcut acel trecător? Unde sunt ostiarii bisericii? Unde-s clucerii? Care cuvânt magic va deschide uşile grandiosului portal? (Fragment din Cap. DOGMATISM ŞI DOGMATICĂ, III, pp. 134-135).

MINUNILE MUCENICILOR ŢARIŞTI

Relatări adunate, îngrijite şi comentate de prot. Aleksandr Şargunov.
EDITURA ROMÂNIA CREŞTINĂ, BUCUREŞTI, 1998

Ediţia rusă apare cu binecuvântarea Mitropolitului Ioan de Sankt-Petersburg şi Ladoga

FRAGMENTE

DIN AMINTIRILE BAROANEI BUCKSCHEWDEN

Nu rareori avem ocazia să auzim: „Tot ceea ce scrieţi despre sfinţenia Ţarului-Mucenic este minunat. Dar iată o întrebare cu o importanţă considerabilă pentru canonizare şi care tulbură multă lume: au avut oare loc minuni prin mijlocirea sa?". Pentru noi, ortodocşii, cea mai mare minune este harul lui Dumnezeu şi, fără îndoială, multora dintre cei ce s-au rugat Ţarului-Mucenic li s-a dat să cunoască acest har, astfel că noi nu avem nevoie, după cum spune Apostolul Ioan Teologul, de nici o minune mai mare, de nici un fel de alte dovezi. Cu toate acestea, nici minunile vizibile nu sunt puţine, şi acestea îşi au începutul chiar din perioada copilăriei Ţarului.
Există o foarte interesantă amintire a baroanei Buckshewden, referitoare la Sfântul nostru răbdător de patimi, Suveranul Nikolai Aleksandrovici. Ea îşi aminteşte de povestirea Suveranului despre bunicul său, Împăratul Aleksandr al II-lea, cu care avea multe în comun. Împăratul Aleksandr al II-lea introdusese reforme democratice pentru poporul său, motiv pentru care fusese urmărit pas cu pas de nihilişti, pe toată perioada bătrâneţii sale. Nepotul Nikolai era favoritul lui, „raza lui de soare", după cum îl numea Aleksandr al II-lea.
„Când eram mic, eram trimis zilnic să-l vizitez pe bunicul – le povestea Nikolai al II-lea fiicelor sale. Împreună cu fratele meu Gheorghi, obişnuiam să ne jucăm în cabinetul său, când bunicul lucra. Avea un zâmbet atât de plăcut, iar faţa sa era de obicei frumoasă şi lipsită de patimi. Ţin minte ceea ce, în prima copilărie, mi-a produs cele mai puternice impresii.."..
De aici începe povestirea, la care trebuie să luăm aminte: „Părinţii mei lipseau, iar eu eram, împreună cu bunicul, la slujba miezonopticii, în micuţa biserică din Aleksandria. În timpul slujbei se dezlănţui o furtună puternică, fulgerele luminau unul după altul, bubuiturile de tunet parcă zguduiau biserica şi chiar întreaga lume până la temelii. Deodată, o răbufnire de vânt intrată pe uşă stinse flacăra lumânărilor aprinse în faţa iconostasului. Se făcu întuneric beznă. Se auzi o bubuitură prelungă de tunet, mai puternică decât cele precedente, şi deodată am văzut o minge de foc, zburând de la geam chiar spre capul Împăratului. Mingea (era un fulger globular) se roti pe podea, apoi ocoli candelabrul şi ieşi pe uşă în zbor, spre parc. Inima mea înmărmurise, i-am aruncat o privire bunicului: faţa îi era complet liniştită. Îşi făcu cruce cu acelaşi calm ca şi atunci când mingea de foc zburase în jurul nostru, şi am simţit că nu este bărbăteşte, nici demn să mă sperii aşa de tare cum mă speriasem. Am simţit că trebuie numai să priveşti ceea ce se va întâmpla şi să crezi în milostivirea lui Dumnezeu, la fel cum făcuse el, bunicul meu. După ce mingea înconjură întreaga biserică şi ieşi brusc pe uşă, l-am privit din nou pe bunicul. Un uşor zâmbet trona pe faţa lui şi îmi făcu semn cu capul. Frica îmi dispăru şi din acest moment nu mi-a mai fost niciodată frică de furtună" – povestea Nikolai Aleksandrovici. (pp. 19-20)

POVESTIREA EGUMENULUI SERAFIM (PUTIATIN) (1920)

Marea ascetă a zilelor noastre, clarvăzătoarea Praskovia Ivanovna din Sarov, care şi-a petrecut ultimii ani la Diveevo, iar până atunci vieţuise câteva zeci de ani în păduri, şi-a început nevoinţa duhovnicească încă din timpul vieţii Cuviosului Serafim. Ea le-a prezis cu un an înainte Suveranului şi Suveranei naşterea fiului lor, însă „nu întru bucurie, ci întru jale se va naşte ăst vlăstar împărătesc", al cărui sfânt sânge nevinovat va striga la cer. În ultimele zile ale vieţii ei pământeşti, prin gesturile şi cuvintele ei pline de tâlc, dar limpezi, prezisese furtuna ce avea să se abată asupra Rusiei. Păstra portretele Ţarului, ale Ţarinei şi ale Familiei lor în colţul din faţă al camerei, împreună cu icoanele şi li se ruga la fel ca la icoane, implorându-i: „Sfinţilor mucenici ţarişti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!".
În august 1915 soseam la Moscova de pe front, iar apoi ajungeam la Sarov şi la Diveevo, unde am verificat personal acest lucru. Ţin minte cum, la Diveevo, slujeam Sfânta Liturghie de Adormirea Maicii Domnului. Apoi, venind direct de la biserică, am intrat la bătrâna stareţă Praskovia Ivanovna. Am rămas la ea mai bine de o oră, ascultându-i cu atenţie întunecatele previziuni exprimate în pilde, dar pe care am reuşit, totuşi, să le înţelegem, ajutaţi de ucenica ei de chilie, şi să descifrăm părţile confuze. Multe mi-a descoperit ea atunci, lucruri pe care nu le înţelegeam cum trebuie în contextul evenimentelor mondiale. Încă de pe atunci mi-a spus că războiul fusese iniţiat de duşmanii noştri pentru a-l distruge pe Ţar şi pentru dezbinarea Rusiei. Cei pentru care am luptat şi în care am nădăjduit ne vor trăda şi se vor bucura de nenorocirea noastră, dar bucuria lor nu va fi de lungă durată, căci acelaşi dezastru îi va ajunge şi pe ei.
De câteva ori, de faţă cu mine, clarvăzătoarea sărută portretele Ţarului şi ale Familiei sale, le puse alături de icoane, rugându-se lor ca unor sfinţi mucenici. Apoi plânse cu lacrimi amare. Pe atunci, credeam că stareţa plânge pentru marile suferinţe îndurate de Ţar şi de Familia sa în legătură cu războiul. Căci, cu toate că nu fuseseră sfâşiaţi de grenade şi răniţi de plumbul gloanţelor, inimile lor iubitoare fuseseră sfâşiate de chinuri fără de număr şi sângerau abundent. Fuseseră într-adevăr mucenici fără jertfă de sânge. La fel cum şi Maica Domnului, chiar dacă nu fusese torturată cu unelte de tortură, la vederea suferinţelor Dumnezeiescului Său Fiu, inima îi fu străpunsă de suliţă, după cuvintele dreptului Simeon.
Apoi stareţa luă iconiţele Maicii Domnului Îndurătoarea, lângă care se sfârşise Cuviosul Serafim, îi binecuvântă de la distanţă pe Suveran şi Familia sa, iar iconiţele mi le dădu mie şi mă rugă să le trimit după cum urmează. Blagoslovi iconiţe pentru Suveran, Suverană, Ţarevici, pentru Marile Ducese Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia, pentru Marea Ducesă Elisaveta Feodorovna şi A.A. Vîrubova. Am rugat-o să binecuvinteze şi iconiţa pentru Marele Duce Nikolai Nikolaevici, ea o blagoslovi, dar nu pe cea cu Maica Domnului Îndurătoarea, ci pe a Cuviosului Serafim. Apoi nu mai blagoslovi icoane pentru nimeni, cu toate că am rugat-o chiar eu. Rugăminţile mele nu avură efect, pentru că ea acţiona după legi numai de ea ştiute. Iconiţele fură trimise imediat, fiecare la destinaţia ei, unde fură primite la timp. După aceasta am mai rămas la Diveevo câteva zile. La rugămintea ei, o vizitam zilnic pe stareţă, învăţând de la ea adânca înţelepciune duhovnicească. Mi-am întipărit multe în inimă, lucruri pe care pe atunci încă nu le înţelegeam.
 De-abia acum m-am lămurit cum îi descoperise Dumnezeu acestei drept-trăitoare toate îngrozitoarele încercări pe care urma să le parcurgă poporul rus, care se îndepărtase de Adevăr. Nu înţelesesem atunci de ce toţi, în afară de Marele Duce Nikolai Nikolaevici, primiseră o icoană a Maicii Domnului Îndurătoarea, iar nu a Cuviosului Serafim. Astăzi îmi este clar: ea ştia că îşi vor sfârşi cu toţii viaţa cu moartea drepţilor mucenici, şi vor moşteni viaţa veşnică în cămările raiului. Sărutând portretele Ţarului şi ale Familiei sale, proorociţa le vorbea ca unor dragi rude apropiate, cu care va fi curând împreună. Şi această previziune se adeveri. Ea muri peste o lună, trecând la cele veşnice, şi trăieşte acum împreună cu mucenicii imperiali în limanurile liniştite ale Cerului.

PREZICERILE IEROMONAHULUI VARNAVA (MERKULOV), STAREŢUL SCHITULUI GHETSEMANI

La începutul anului 1905 avu loc întâlnirea Suveranului Nikolai Aleksandrovici cu stareţul Varnava, proslăvit în ceata sfinţilor în 1995. Nu avem date precise despre conţinutul discuţiei lor. Se ştie cu precizie numai că în acest an i se prezisese lui Nikolai al II-lea sfârşitul mucenicesc, când Domnul va binevoi să-i dea această cruce, pentru care căpătă şi binecuvântarea.
Stareţul Varnava prezisese la multă lume viitoarele prigoane asupra credinţei, unora, într-un mod mai ascuns, altora, pe şleau, dând indicaţii directe şi precise: cum vor trăi în anii '20, '30, '40, '50 şi în următorii.
A prezis stareţul şi viitoarea renaştere a Bisericii Ortodoxe Ruse, şi viaţa cea sfântă în Hristos: „Prigonitorii credinţei se vor înmulţi din ce în ce, toate vor fi cuprinse de o jale şi o întunecime nemaiauzite, bisericile se vor închide. Dar când suferinţele vor deveni de neîndurat, va veni eliberarea. Şi va veni vremea înfloririi. Se vor înălţa biserici din nou. Înainte de sfârşit va fi înflorire".

 POVESTIREA IEROMONAHULUI NECTARIE (TIHONOV), STAREŢ AL OPTINEI († 29 aprilie 1929)

Între februarie şi octombrie 1917 ieromonahul Nektarie spunea: «Vin vremuri grele. În lume a trecut cifra şase şi vine acum cifra şapte. Începe veacul tăcerii. Taci, taci – spunea părinţelul, şi lacrimile îi curgeau pe obraz.... Şi iată că acum Împăratul nu-şi mai aparţine. Câte umilinţe suferă pentru greşelile sale! Anul 1918 va fi şi mai greu. Suveranul şi toată Familia sa vor fi omorâţi, martirizaţi.
O tânără evlavioasă mi-a povestit un vis: Iisus Hristos stătea la prestolul ceresc şi lângă El erau cei doisprezece Apostoli, iar de pe pământ se auzeau gemete şi strigăte de chinuri groaznice. Iar Apostolul Petru Îl întrebă pe Hristos: „Când, Doamne, se vor sfârşi aceste chinuri?" Mântuitorul îi răspunse: „Le dau ca termen anul '22. Dacă oamenii nu se vor pocăi şi nu-şi vor veni în fire, vor muri cu toţii aşa". Tot lângă prestolul lui Dumnezeu stătea şi Împăratul nostru cu cunună de mucenic. Da, Suveranul va fi un mare mucenic. În ultimii ani şi-a răscumpărat păcatele vieţii şi, dacă oamenii nu se vor întoarce la Dumnezeu, atunci nu numai Rusia, ci întreaga Europă se vor prăbuşi...»

  O RELATARE A LUI S. A. NILUS
(din scrisoarea din 6 august 1917 către ierodiaconul Zosima)

  [...] Două săptămâni din aprilie 1917 am fost nevoit să le petrec la Kiev, în compania unor oameni de înaltă ţinută duhovnicească. Acolo, egumena mi-a oferit posibilitatea să o văd pe stareţa mânăstirii Rjiscev (mai jos de Kiev, pe Nipru) şi pe ucenica ei, o fetiţă de 14 ani, Olga Zosimova Boiko. Anul acesta, pe 21 februarie, în marţea celei de-a doua săptămâni a Marelui Post, această ţărăncuţă neînvăţată căzu într-un somn adânc care se continuă, cu mici întreruperi, până la Sâmbăta Mare, total patruzeci de zile. În timpul scurtelor treziri fetiţa s-a hrănit numai cu Sfintele Taine ale lui Hristos. În Sâmbăta Mare Olga se trezi definitiv, se sculă, se spălă, se îmbrăcă, îşi făcu rugăciunea şi plecă la ascultare în strană, rezistând în picioare toată slujba de Paşti, fără să se aşeze o clipă, în pofida rugăminţilor celorlalţi. În timpul somnului de care vorbeam, Olga avu viziunea vieţii de după moarte. Când se scula sau în stare de semitrezvie, povestea ce văzuse şi cineva îi nota spusele. Când eram la Kiev mi-am notat şi eu cuvintele ei, uneori direct, alteori după spusele stareţei. Esenţialul o să vi-l povestesc şi dumneavoastră.
 Marţea celei de-a doua săptămâni a Postului Mare, la orele 5 dimineaţa, Olga intră în paraclis şi, făcând trei plecăciuni până la pământ, se adresă surorii pe care trebuia să o înlocuiască: „Iertaţi-mă, măicuţă, şi blagosloviţi, că eu o să mor...". Sora îi răspunse: „Domnul să te binecuvinteze... Să fie într-un ceas bun. Fericită ai fi, dacă ai muri la aceşti ani". După aceasta Olga se culcă pe un pat din paraclis şi adormi. Trezindu-se peste trei zile, ea povesti următoarele:

„Cu o săptămână înainte de aceasta am văzut în somn un înger, care mi-a spus ca peste o săptămână, marţi, să merg în paraclis, ca să mor. Dar nu am avut voie să spun de acest vis. Marţi, când mă îndreptam spre paraclis, am văzut un fel de câine alergând pe două picioare, şi de frică am intrat repede în paraclis. Acolo, în colţ, lângă icoane, l-am văzut pe Sfântul Arhistrateg Mihail, într-o parte era moartea cu coasa, m-am speriat şi mi-am făcut cruce, iar apoi m-am întins pe pat, gândindu-mă că deja o să mor. Moartea se apropie de mine şi mi-am pierdut cunoştinţa...". Apoi veni sfântul înger, care o conduse prin diferite locuri luminoase şi întunecoase. Nu vă voi descrie toate viziunile Olgăi, căci sunt în mare măsură asemănătoare cu toate viziunile de acest fel. Vă voi descrie numai ce este mai important şi are tangenţă cu vremurile noastre [...]

„...Într-o lumină orbitoare, pe un prestol minunat şi de nedescris stătea Mântuitorul, iar la dreapta Lui era Împăratul nostru, înconjurat de îngeri. Împăratul era îmbrăcat după toată orânduiala cuvenită ţarilor: purta o lungă mantie albă strălucitoare, coroană, sceptru în mână... Şi auzeam cum discutau mucenicii între ei, bucurându-se că vin timpurile cele din urmă şi că numărul lor se va înmulţi. Spuneau că oamenii vor fi munciţi pentru Numele lui Hristos şi că vor fi munciţi cei ce nu vor accepta pecetea, că bisericile şi mânăstirile vor fi în curând distruse, iar locuitorii mânăstirilor vor fi izgoniţi, că vor fi munciţi nu numai clericii şi monahii, ci şi toţi cei ce nu vor voi să primească pecetea şi vor lupta pentru Numele lui Hristos, pentru credinţă, pentru Biserică..."
[...] Pe 1 martie, miercuri seara, Olga se trezi şi spuse: „Veţi auzi ce va fi în ziua a douăsprezecea" (a somnului ei). Chiar în acea zi, în Rjiscev se aflase telefonic de la Kiev despre renunţarea la tron a Împăratului. În seara acelei zile, când Olga se trezi, stareţa veni la ea şi îi povesti aceasta, tulburată. Olga îi răspunse: „Voi abia acum aţi aflat, dar acolo la noi de mult se vorbeşte despre asta, de mult se ştie. Acolo, Împăratul stă deja de multă vreme alături de Împăratul Ceresc". Stareţa întrebă: „De ce se întâmplă toate acestea?". Olga îi răspunse: „Din acelaşi motiv pentru care şi Împăratul Ceresc a fost izgonit, defăimat şi răstignit. Ţarul nostru este mucenic", spuse ea. Surorile, auzind acestea, îl plânseră pe Ţar, spunând: „Vai, sărmanul, bietul, nefericitul mucenic!". Olga însă zâmbi şi le zise: „Ba dimpotrivă, este fericit între fericiţi! Este mucenic! Aici suferă, iar acolo va fi împreună cu Împăratul Ceresc."
Acesta este, în linii mari, viziunea ucenicei Olga Boiko din mânăstirea Rjiscev a eparhiei Kiev.

  O RELATARE A LUI A.A. KONSTANDA

 Pe cheltuiala sa a fost construită în anul 1952 la Montmorençi, lângă Paris, în cadrul Casei invalizilor ruşi de război, o biserică „În amintirea Suveranului Împărat Nikolai al II-lea, a întregii Familii imperiale, a credincioşilor lor slujitori, a tuturor militarilor care şi-au pus viaţa pentru credinţă, pentru Ţar şi Patrie, căzuţi pe câmpul de luptă, morţi în chinuri şi în lupta cu bolşevicii".
Iată ce scrie A.A. Konstanda:
«După sfinţirea lăcaşului, la orele 3 după amiază m-am îndreptat spre biserică, să mă rog în linişte pentru salvarea Rusiei de jugul satanic. Fiind Săptămâna Luminată, uşile împărăteşti ale bisericii erau deschise. Deodată, altarul străluci de o lumină puternică, luci un fulger şi se auzi o voce: „Mulţumesc, credinciosul şi fidelul meu slujitor! Rusia va învia în curând". Apoi se auzi o altă voce care spuse: „Aminteşte-ţi ce ţi-am spus în anul 1908: că vei construi o biserică pe pământ străin, care va deveni modelul multor biserici care se vor înălţa pe pământul Rusiei". Apoi lumina se stinse. Cuvintele rostite de cea de a doua voce îmi fuseseră spuse de părintele Ioan de Kronstadt în aprilie 1908, la Sankt-Petersburg, când l-am vizitat împreună cu familia mea». 

PROOROCIRILE CUVIOSULUI SERAFIM DE SAROV ŞI ALE PĂRINTELUI MITROFAN SREBRIANSKI

 Printre proorocirile Cuviosului Serafim de Sarov, un loc important îl ocupă cea despre viitorul Ţar-Mucenic. „Pe acel ţar care mă va proslăvi – spunea Cuviosul Serafim – şi eu îl voi proslăvi". Această proorocire începu să se împlinească în anul 1903, cu ocazia canonizării Cuviosului Serafim, când Suveranul ceruse: „A fi proslăvit imediat".
Ne amintim prezicerea Cuviosului despre marea bucurie şi sărbătoare cu care va fi întâmpinată Familia imperială, când se vor înălţa cântări de Paşti în miezul primăverii, prezicere care se termină însă cu o imagine sumbră despre încercările viitoare ale Rusiei: „Iar ce va fi după acestea – îngerii nu vor prididi să primească sufletele". Într-adevăr, în 1903 Familia imperială vizită Sarovul şi Diveevo, în zilele deschiderii moaştelor Cuviosului. Suveranul ducea racla cu sfintele moaşte împreună cu arhiereii, iar poporul cânta cu mare bucurie imnuri de Paşti. A doua parte a prevestirii se adeveri şi ea în scurtă vreme.
Dar oare s-au împlinit deja toate proorocirile Cuviosului? Desigur, proslăvirea de către Dumnezeu a Ţarului-Mucenic martir Nikolai Aleksandrovici trebuie pecetluită şi de proslăvirea lui de către Biserică. În afară de aceasta, ştim din Sfânta Scriptură că adesea proorocirile nu au o singură împlinire: ceea ce s-a împlinit se poate continua şi se poate dezvălui într-o lumină nouă, într-o nouă etapă a istoriei.
Cea de-a doua descoperire a moaştelor Cuviosului Serafim în anul 1991, când Rusia ortodoxă cânta imnuri de Paşti în mijlocul primăverii, nu ne-a fost dată oare ca întărire înaintea noilor încercări, despre care pomenise Sfântul Serafim, spunând că „îngerii nu vor prididi să primească sufletele"?. Sau aceste cuvinte îşi vor descoperi întreaga lor profunzime după canonizarea Ţarului, la rugăciunile Cuviosului Serafim, în ajunul sfârşitului lumii, când va avea loc o scurtă înflorire a ortodoxiei în Rusia? Soarta patriei noastre este legată de proslăvirea mucenicilor imperiali şi de ocrotirea rugătoare a Cuviosului Serafim. Câtă vreme nu l-am proslăvit încă pe Ţar, câtă vreme Rusia nu şi-a câştigat prin pocăinţă dreptul la această proslăvire, vom continua să chemăm ajutorul noilor noştri mucenici şi pe al Cuviosului Serafim – căci martiriul Ţarului nu poate fi desprins de martiriul întregului popor pravoslavnic – pentru ca Dumnezeu să ne dăruiască acest dar (al canonizării Ţarului –N.T.).
Pentru confirmarea autenticităţii celor spuse aducem mărturia harismatică a Părintelui Mitrofan Srebrianski, duhovnicul cuvioasei Muceniţe, Marea Ducesă Elisaveta, consemnată în jurnalul acestuia. Înaintea Revoluţiei din februarie, părintele Mitrofan avu un vis care l-a impresionat profund. Ajungând la biserică foarte tulburat, el ceru să fie chemată la el Ducesa Elisaveta. Iată discuţia lor:
–Măicuţă, sunt atât de răvăşit de visul pe care tocmai l-am avut, că nu sunt în stare să încep imediat slujirea Sfintei Liturghii. Poate că, povestindu-vi-l, mă voi linişti cât de cât. Am văzut în vis patru tablouri, care se schimbau unul după altul. În primul tablou am văzut o biserică în flăcări, care ardea şi se prăbuşea. Într-al doilea am văzut imaginea surorii Înălţimii Voastre, pe Împărăteasa Aleksandra, încadrată în ramă neagră, dar apoi din marginile ramei începură să răsară vlăstari şi imaginea Împărătesei fu acoperită de nuferi albi. Apoi, în cel de-al treilea tablou am văzut pe Arhanghelul Mihail cu sabia de foc în mâini. Acest tablou se schimbă, şi l-am văzut pe Sfântul Serafim, rugându-se pe piatră.

Ascultând povestirea, Ducesa Elisaveta spuse:
 –Părinte, sfinţia voastră aţi avut un vis, iar eu o să vi-l tâlcuiesc. În curând vor începe evenimente în urma cărora Biserica noastră Rusă – cea pe care aţi văzut-o arzând şi prăbuşindu-se – va avea multe de suferit. În al doilea tablou este portretul surorii mele. Nuferii albi care acoperă portretul arată că viaţa ei va fi încununată de slava sfârşitului mucenicesc. Cel de-al treilea tablou – Arhanghelul Mihail cu sabia de foc – vorbeşte de marile nenorociri care ameninţă Rusia. Al patrulea tablou – Sfântul Serafim, rugându-se pe piatră – promite Rusiei o deosebită apărare prin rugăciunile Cuviosului Serafim.
Ocrotirea Arhanghelului Mihail înconjurat de oştirile cereşti şi rugăciunile Cuviosului Serafim şi ale Mucenicilor imperiali reprezintă unica taină a salvării Rusiei.

  VEDENIA MARINARULUI SILAEV

 Iată vedenia pe care a avut-o marinarul Silaev de pe crucişătorul „Almaz". Această vedenie este relatată în cartea arhimandritului Panteleimon: „Viaţa, faptele, minunile şi proorocirile dreptului, părintelui nostru Ioan, făcătorul de minuni al Kronstadtului".
«În prima noapte după ce m-am împărtăşit – povesteşte marinarul Silaev – am avut un vis ciudat. Se făcea că ieşisem într-o poiană imensă, căreia nu i se vedeau marginile. De deasupra venea o lumină mai strălucitoare decât cea a soarelui, că nu aveam putere să o privesc, dar această lumină nu ajungea până la pământ. Iar pământul părea învăluit în întregime de un fel de pâclă sau fum. Deodată răzbătu o cântare din înălţimi, atât de armonioasă şi de înduioşătoare: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!". Cântarea se repetă de câteva ori şi iată că întreaga poiană se umplu de oameni îmbrăcaţi în nişte straie ciudate. În faţa tuturor stătea Împăratul nostru mucenic, în mantie împărătească şi cu coroană, purtând în mâini o cupă plină până la vârf cu sânge. La dreapta lui stătea minunatul adolescent, Ţareviciul moştenitor, în tunică militară, tot cu o cupă plină cu sânge în mâini; iar în spatele lor, în genunchi, stătea întreaga Familie imperială martiră, în haine albe, având fiecare în mâini câte o cupă cu sânge. În faţa Suveranului şi a Moştenitorului, în genunchi, înălţându-şi mâinile către strălucirea cerească, stătea părintele Ioan de Kronstadt, vorbind Domnului Dumnezeu ca unei fiinţe vii, ca şi cum L-ar fi văzut, rugându-se fierbinte pentru Rusia cea cufundată în mocirlă. De la rugăciunea lui mă luă cu transpiraţie:

– Preasfinte Vlădică, vezi acest sânge nevinovat, ascultă gemetele fiilor Tăi credincioşi, nu ucide talantul Tău, ci milostiveşte-Te cu multă milostivirea Ta de poporul Tău ales, care a căzut în noroi! Nu-l lipsi de sfântă alegerea Ta, ci redă-i înţelepciunea cea mântuitoare, care i-a fost furată datorită sărăciei duhului său, de înţelepţii lumii acesteia, pentru ca, ridicându-se din prăpastia căderii sale şi înălţându-se pe aripile duhului în înălţimi, să proslăvească în tot universul numele Tău cel sfânt! Mucenicii cei credincioşi Te roagă aceasta, aducându-Ţi ca jertfă sângele lor. Primeşte-l pentru spălarea nelegiuirilor celor cu voie şi fără de voie ale poporului Tău, pe care iartă-l şi miluieşte-l!
După aceasta Împăratul înalţă cupa cu sânge şi grăi:
– Vlădică atotputernice, Împăratul împăraţilor şi Doamne al domniilor! Primeşte sângele meu şi al familiei mele pentru curăţirea tuturor greşelilor cu voie şi fără de voie ale poporului meu, pe care Tu mi l-ai încredinţat, şi ridică-l din hăul căderii sale de acum. Judecata Ta este dreaptă, dar şi milostivirea Ta nu are sfârşit. Iartă-le toate şi miluieşte-i cu mare mila Ta, mântuieşte Rusia!"
După el, ridicându-şi cupa sa, începu să vorbească cu voce de copil curatul adolescent, Ţareviciul:
– Doamne, coboară-Ţi privirea spre muribundul Tău popor şi întinde-i Mâna Ta cea izbăvitoare. Doamne a-toate-milostive, primeşte şi curatul meu sânge pentru mântuirea copiilor nevinovaţi, care pier pervertiţi pe pământul nostru, şi primeşte lacrimile mele pentru ei!
Şi băiatul începu să plângă cu cutremur, încât sângele din cupă i se vărsa, împroşcând pământul. Şi deodată toată mulţimea de popor, îngenunchind şi înălţându-şi cupele spre cer, începu să se roage într-un singur glas:
– Doamne, Părinte, care judeci drept dar eşti şi milostiv, primeşte sângele nostru pentru spălarea tuturor necurăţiilor săvârşite pe pământul nostru, cu ştiinţă şi fără ştiinţă, căci câte lucruri necugetate nu poate face omul, fiind totuşi în minţile sale! Şi cu rugăciunile sfinţilor Tăi, care, cu mila Ta, au strălucit pe pământul nostru, redă poporului Tău ales, căzut în plasele satanei, mintea cea mântuitoare, ca să rupă aceste plase nimicitoare. Nu te întoarce de la el până la sfârşit şi nu-l lipsi de slăvită alegerea Ta, pentru ca, ridicându-se din hăul căderii sale, să slăvească în tot universul Numele Tău minunat, şi să-ţi slujească cu credinţă până la sfârşitul veacurilor!
Şi din ceruri se auzi din nou, mai mişcător ca înainte, cântarea „Sfinte Dumnezeule". Simţeam că spinarea mi se făcuse piele de găină, dar nu puteam să mă trezesc. Şi în final am auzit cântarea sărbătorească „Cu slavă a se proslăvi", care răzbătea tot cerul, rostogolindu-se neîncetat de la o margine a cerului la cealaltă. Poiana se pustii brusc şi deveni parcă cu totul alta. Iată o mulţime de biserici. Se revarsă o nemaiauzită polifonie de dangăte de clopot. Sufletul mi se umplu de bucurie. Părintele Ioan de Kronstadt se apropie de mine şi-mi spuse:
– Soarele Domnului a răsărit din nou deasupra Rusiei. Priveşte cum îşi joacă razele şi se bucură! Acum a sosit în Rusia Marele Paşte şi Hristos a înviat. Astăzi se bucură toate puterile cereşti, iar tu, fiindcă te-ai pocăit şi de la ceasul al nouălea te-ai trudit, îţi vei primi de la Dumnezeu răsplata ta».

 VISUL MITROPOLITULUI MACARIE

 La scurtă vreme după Revoluţia din 1917, mitropolitul Makarie al Moscovei, un bărbat adevărat asemeni celor din vechime, îndepărtat în mod nelegiuit de la catedră de puterea provizorie, avu o vedenie:
„Văd – povesteşte el – o câmpie, şi pe o potecă merge Mântuitorul. Eu merg în urma Lui şi îmi tot repet în gând: «Doamne, merg după Tine!» iar El, întorcându-Se spre mine, îmi răspunde: «Vino după Mine!».
În sfârşit ajungem la o poartă imensă, împodobită cu flori. În pragul porţii Mântuitorul se întoarse din nou către mine, spunându-mi: «Vino după Mine!» şi intră în minunata grădină, iar eu am rămas în prag şi m-am trezit.
 Adormind din nou, mă văd stând în pragul aceleiaşi porţi, iar dincolo de ea, împreună cu Mântuitorul, stătea Împăratul Nikolai Aleksandrovici. Mântuitorul îi spuse Suveranului:
– Iată, în mâinile Mele sunt două cupe. Asta, amară, este pentru poporul tău, iar cealaltă, dulce, este pentru tine.
 Împăratul căzu în genunchi şi-l imploră multă vreme pe Mântuitorul să-i dea lui să bea cupa cea amară, în locul poporului său. Multă vreme Domnul nu se învoia, dar Suveranul continua să-L roage stăruitor. Atunci Mântuitorul scoase din cupa cea amară un cărbune mare încins şi i-l puse Împăratului în palmă. Suveranul începu să mute cărbunele dintr-o palmă într-alta şi în acelaşi timp trupul începea să i se lumineze, până când deveni în întregime luminos şi transparent ca aerul. Atunci m-am trezit din nou.
Adormind iarăşi, văd o câmpie imensă, acoperită de flori. În mijlocul câmpiei stă Împăratul, înconjurat de mulţime de popor şi, cu mâinile sale, împarte poporului mană. În acest timp, o voce nevăzută grăieşte: «Împăratul a luat asupra sa vinovăţia poporului rus, şi poporul este iertat»".

Rugăciune

O, Doamne, să ne dai răbdare
Pe-aceste-ntunecate căi
Să îndurăm prigoana mare
Cea hotărâtă de călăi.

Stăpâne drept, dă-ne puterea
De a ierta păcatul hâd
Ca să primim, de-aşa Ţi-e vrerea,
Tot plumbul Crucii, sângerând.

În zilele de tulburare
Tâlharii când ne-or umili
Hristoase, să ne dai răbdare
Ruşinea s-o putem primi!

O, Dumnezeule din veacuri,
Coboară-al rugăciunii har
Smeritul suflet mi-l împacă
În ceasul morţii, prea amar...

Şi-n faţa gropii ce se cască
Pe buze să ne sufli lin
Puterea supraomenească
De-a ne ruga pentru păgâni!

(Poezia lui S.S. Behteev, trimisă la Tobolsk în 1917, dedicată fiicelor lui Nikolai al II-lea, Olga şi Tatiana. Două copii, transcrise de Aleksandra Feodorovna şi Olga Nikolaevna, s-au păstrat în hârtiile Romanovilor).