TARKOVSKI. FILMUL CA RUGĂCIUNE. O poetică a sacrului în cinematograful lui Andrei Tarkovski

ELENA DULGHERU, EDITURA ARCA ÎNVIERII, 2002

4.5. Filokalia artistului, azi

...Venit din afara lumii, creştinismul binecuvântează făptuirea în lume, ca “stăpânire a pământului” ca preoţie universală, poruncită de Dumnezeu – iată una dintre antinomiile, adesea trecute cu vederea, ale credinţei. “Darurile şi harismele determină vocaţia omului: «a cultiva» întinsul câmp al lumii, a inaugura toată gama artelor şi a ştiinţelor, spre a zidi existenţa umană voită de Dumnezeu” – iată cum înţelege rostul sacerdotal al culturii în lume Pavel Evdochimov, cel supranumit “Martorul frumuseţii lui Dumnezeu”. Cultura, ca prelungire a Creaţiei lui Dumnezeu, nu poate fi adevărată decât dacă este făptuită în acelaşi duh de iubire jertfelnică şi de împărtăşire, ca şi Creaţia Tatălui – chiar dacă paharul sufletesc al omului care o făptuieşte este infinit mai mic şi mai puţin luminos. Adevărata frumuseţe este ruptă din Cer, iar talentul de a o vedea şi de a o aduce la lumină sunt daruri de la Dumnezeu, la fel ca şi credinţa şi rugăciunea, şi tot la fel, rolul omului este de a înmulţi darul primit şi de a-l transforma, la rândul lui, în alte daruri.

“Arta e calea noastră spre cunoaşterea lui Dumnezeu cel neapropiat” – spunea părintele Nicolae Steinhardt. ... Sfinţii Părinţi, pe lângă omilii şi teologhisiri, s-au ocupat întotdeauna de problemele societăţii din vremea lor, căutând şi, cu harul Duhului, găsind răspuns patristic şi scripturistic pentru nodurile gordiene ale vremii. Problema artei cu deschidere spre sacru şi metafizică – conştientizată ca atare – este, însă, de dată mult mai recentă, întrucât însuşi conceptul de artă – ne spune istoria esteticii – era mult diferit şi nu s-a bucurat niciodată, de-a lungul timpului, de prestigiul care-l înveşmântează astăzi. Cauzele acestei majore schimbări de paradigmă nu fac obiectul lucrării de faţă, dar desigur că trebuie să le căutăm în fenomenologia fatalmente haotică declanşată de desprinderea progresivă a întregii culturi de sub aripa cultului. Este firesc, aşadar, să nu găsim sprijin direct în textele scripturistice sau în Sfânta Tradiţie, referitor la rolul sacerdotal al artei în lumea de azi; privită în contextul strict al tradiţiei teologice, sintagma poate părea chiar uzurpatoare! Şi a fost nevoie de gândirea secolului al XX-lea, pentru a începe redescoperirea originilor nelumeşti ale culturii. “Când e adevărată, cultura, născută din cult, îşi regăseşte originile liturgice” – rosteşte, în acelaşi duh autentic creştin, Pavel Evdochimov. “Când devine o funcţie în slujba Împărăţiei lui Dumnezeu, cultura este cea care justifică istoria, omul şi sacerdoţiul său în lume” .

Tema, oricât ar fi de incitantă, nu constituie decât în subsidiar obiectul prezentei lucrări (de care, mai degrabă, se lasă provocată), aşadar o vom schiţa în linii generale. De-a cursul istoriei, gândirea teologică nu a simţit nevoia să se ocupe de esenţa creaţiei artistice: văzută – conform mentalităţii diferitelor epoci – ca meşteşug al imitaţiei, ca invitaţie la hedonism, ca exerciţiu periculos al fanteziei sau, mai rău, ca un reviriment al idolatriei – necircumscriptibilă normelor “tari”, ambiguă şi înşelătoare, aceasta părea desprinsă mai degrabă din rătăcirile păgâne ale naturii umane şi nu dădea semne să se ridice la nivelul de exigenţă şi de interes al celei mai înalte ştiinţe (al cărei obiect, stricto senso, nu îl reprezintă). Dar, “dacă drumurile creaţiei ar fi fost legitimate şi indicate în Sfânta Scriptură, atunci creaţia ar fi fost supunere, adică n-ar fi fost creaţie” – observă Nikolai Berdiaev. “Pot fi revelate de sus doar legea şi ispăşirea, creaţia se ascunde. Revelarea creaţiei se produce nu de sus, ci de jos, ea este o revelaţie antropologică, iar nu teologică” . Creaţia, ca şi iubirea, nu poate fi impusă şi nu se supune normelor: ambele nu pot izvorî decât din plinătatea duhului, ambele nu pot exista decât în libertate. “Acolo unde este Duhul, acolo este şi libertatea, acolo este şi creaţia” – rosteşte, inspirat, “liberul cugetător credincios”, parafrazând un verset evanghelic. Dar nu este vorba de libertatea anarhică, aceasta este înşelătoare şi pentru scurtă vreme fertilă, întrucât nu se adapă din Duhul. Creaţia autentică implică renunţare la “valorile lumii”, trudă plină de râvnă, nevoinţă, ea este posibilă doar prin ispăşire, iubire şi jertfă. În sensul ei cel mai adânc, “creaţia este o înfăptuire religioasă în aceeaşi măsură cu ascetismul” – intuieşte filozoful vizionar. Volens, nolens, pentru a afla o înţelegere teologică profundă a actului creator, păşim în modernitate.

Abia teologi şi filozofi creştini ai lumii moderne încep să privească estetica şi creaţia artistică în lumina credinţei, căutând reazem scripturistic şi patristic pentru ceea ce Renaşterea şi umanismul numiseră odată – din perspectivă antropocentrică – vocaţia creatoare a omului.

Dostoievski exclama acum un veac că frumuseţea va salva lumea, întrebându-se însă, deîndată: care frumuseţe, de vreme ce unitatea primordială a Adevărului, a Binelui şi a Frumosului s-a destrămat? În studiul său asupra artei icoanei, Pavel Evdochimov continuă meditaţia dostoievskiană referitoare la binomul “frumuseţe-mântuire”, conchizând cu subtilitate: “Acum problema se pune altfel: are oare Frumuseţea în sine însăşi puterea salvatoare, sau este Frumuseţea, devenită ambiguă, cea care are nevoie de a fi salvată şi ocrotită?” . Devenite autonome, cunoaşterea, etica şi estetica nu mai sunt integrate de principiul religios – continuă teologul, înţelegând din lecţia lui Dostoievski că singura soluţie este reinvestirea pneumatică a întregii existenţe umane, redobândirea Duhului Sfânt. Numai în Dumnezeu, Adevărul, Binele şi Frumuseţea coincid.

Cu vreo trei secole înainte de marile dispute referitoare la cultul icoanelor, Părinţii Bisericii mărturiseau tendinţa fundamentală a sufletului omenesc, de înfrumuseţare prin contopire cu Dumnezeu: Sfântul Grigorie de Nyssa vorbea despre “mişcarea înnăscută a sufletului, care-l poartă spre culmile frumuseţii spirituale”, iar Vasile cel Mare, despre “arzătoarea dorire înnăscută a frumosului” . Însă remarcile Sfinţilor Părinţi se referă la transformarea filokalică a întregii fiinţe, întru îndumnezeire prin har. Iar împlinirea filokaliei, a dragostei de frumos, se realizează pe calea îngustă a ascezei, prin sfinţenie. Ea este “arta artelor şi meşteşugul meşteşugurilor”, iar deţinătorii ei, adevăraţii îndrăgostiţi de frumuseţe sunt bătrânii îmbunătăţiţi prin rugăciune, frumoşii luminători ai pustiei. “Creaţia” călugărului se săvârşeşte nu în materie, ci în duh şi prin Duhul, iar “obiectul muncii” sale creatoare nu este nici marmura, nici chiar cuvântul, ci însăşi propria viaţă. Recuperând astfel perspectiva originară a creaţiei, vedem că ea se identifică cu cea a mântuirii. Căci omul cu adevărat înfrumuseţat este cel îmbunătăţit cu duhul, împlinitorul poruncii dumnezeieşti a sfinţeniei, iar “obiectul” creaţiei sale este omul cel nou. “Însăşi experienţa comuniunii cu Dumnezeu pătrunde în lume ca un act creator” . Iată cât de înaltă este taina creaţiei, iată cât de intim este ea legată de sânurile dumnezeirii! Din această perspectivă, filokalia artistului de azi apare mult mai plată şi mai săracă, dar ea este pentru el – şi numai îngemănată cu rugăciunea – singura cale de recuperare a sacrului, fiind, până la urmă, pe măsura puterii duhovniceşti a vremurilor de azi…

“Creaţia autentică este posibilă doar prin ispăşire” . Încercând să-şi regăsească statutul originar al fiinţei, artistul se goleşte de sine şi de tot ce este impur, pentru a putea mărturisi, dureros, Adevărul din el şi pe Cel de dincolo de el, pentru a le oferi celor şovăielnici lumina speranţei, şi lumina bucuriei depline celor în stare să o primească. Doar prin misterul ispăşirii, prin catharsis, artistul poate reda viaţă – ca să folosim graiul luminos al lui Evdochimov – poate “reda viaţă minunăţiei lumii, în care toate lucrurile sunt văzute în tăinuita lor frumuseţe” . Iar necesitatea creaţiei este asemeni setei arzătoare a îmbrăţişării lui Dumnezeu, călăuzind, în mod nevăzut, spre taina acestei îmbrăţişări. Inspiraţia este darul harului, iar lumina creaţiei nu poate fi ţinută sub obroc: harul Duhului de viaţă dătător, cel de dincolo de om, radiază din opera de artă adevărată: iată de unde vine setea iubitorilor de frumos, iată izvorul filokaliei! (p. 175-182).